Mâncare de urzici

M-am trezit cu noaptea-n cap, am făcut o cafea și m-am așezat la masa de scris. Sâmbăta îmi pare cea mai bună zi pentru scris. Orașul doarme până târziu, liftul moțăie în cușca lui ca un urs în hibernare, iar ușile stau toate închise acoperind liniștea ca petalele unei flori. Deschid laptopul și încerc să găsesc un fir. De zile bune tot încerc să prind firul acesta. Adun de pe străzi câte o sămânță, o pun la încolțit în fulgii din pernă și aștept ca dimineață să țâșnească din ea un lujer, intrând prin urechea lipită de pernă și ieșind prin cealaltă. Dar nimic! Muza n-a mai dat pe la mine de zile bune, cred că e plecată în vacanță prin țări exotice, altfel nu-mi explic seceta asta de idei. 

Iau un creion și îl ascut. Îl pun la loc și iau altul fără gumă, apoi încep să-l molfăi între dinți. Îmi cumpăr întotdeauna creioane din acestea fără vopsea, din lemn natur, pentru că sunt grijuliu cu stomacul meu. Soarele trece prin perdea ca printr-o sită fină, se desface în mii de particule minuscule care se împrăștie în aerul din încăpere sclipind vesel. Crăp fereastra. Ziua cade cu zgomot pe podea ca un chefliu prins de zori sprijinit de-o ușă care nu e a lui. Un ghem din foșnituri de frunze, țipete de pescăruși și clipociri de valuri forfotește pe parchet ca guvizii în minciog. „Bărbatul apucă marginile bujorului cu amândouă mâinile și-și face vânt înăuntru”. „Își face vânt înăuntru...” Ei, își face pe dracu. Așa nu merge. Mă uit la creion. Are urme adânci de dinți până la jumătate. Îl rup în două și-l arunc în coșul de gunoi. Iau altul. Unde o fi muza aia, acum și-a găsit să plece în vacanță?! 

Și atunci aud zgomotul. Ca un susur de izvor. Dar ce izvor la etajul trei? E dimineață tare, eu locuiesc singur, iar vecinii din bloc ar trebui să doarmă cu toții. Și eu ar trebui să dorm, dar m-am trezit ca să încerc să iau cumva legătura cu muza. Și totuși zgomotul se aude tot mai clar. Vine de undeva din casă. Ori am lăsat apa deschisă de cu seară, ori m-a inundat vecinul de deasupra. Mă ridic și cercetez atent bucătăria, apoi baia. Nu apuc să deschid bine ușa că o văd aplecată peste ligheanul așezat pe capacul de la WC. Îmi trebuie câteva zeci de secunde ca să-mi dau seama că se spală pe cap. Muza mea se spală pe cap. Are părul ud, un furou roz și o pereche de papuci pufoși cu ciucure. Rămân înțepenit în rama ușii. Are șampon în păr și încearcă să se clătească. Reușește în mare măsură, apoi, aplecată peste lighean, începe să dea din mâna stângă ca o găină beteagă, pipăind aerul din jur. „Auzi, ești aici?” întreabă ea îndoit, continuând să dea din mână ca dintr-o aripă frântă. Eu îi confirm iar ea pufnește mulțumită. „Vezi că e pe undeva pe chiuvetă un borcan cu zeamă de urzici, vrei să mi-l torni în creștet?”. Găsesc imediat borcanul de 800 în care probabil a pus ea zeama din cratița în care am opărit aseară urzicile. I-l torn peste creștet. Aripa frântă se alătură celei sănătoase și împreună smotocesc părul bogat încercând să împletească zeama de urzici cu șuvițele de păr. „Pune-l tot, nu mai lasă nimic” îmi zice muza, apoi își stoarce părul și îl înfășoară în prosopul meu pe care îl strânge în jurul capului ca pe un turban. Înainte de a ieși din baie îmi întinde ibricul mare „vezi că am încălzit niște apă la aragaz, ăștia sunt nebuni, voi chiar n-aveți apă caldă?”. Eu sunt complet bulversat și nu-mi găsesc cuvintele ca să îi pot răspunde. 

Muza și-a tras blugii pe fund si tricoul cu AC/DC peste cap, dar a păstrat turbanul. „Dacă-mi spuneai că ai zeamă de urzici veneam de ieri, că nu știu ce-i cu părul meu dar parcă se subțiază pe zi ce trece” îmi spune ea zâmbind, iar eu dau din cap nătâng. „Auzi, mă duc să fac niște ouă. Am văzut că ai șuncă și ceapă verde în frigider. Aș face o omletă cu ce mai ai pe-acolo. Sau vrei ochiuri? Da’ să știi că nu rămân. Trebuie să plec după ce mâncăm, am treabă” mai adaugă și trece pe lângă mine spre bucătărie.  

Aș fi spus că totul a fost un vis. Pagina de pe ecran e în continuare complet albă, în cameră plutesc fărâme mici de soare, foșnetele de frunze, țipetele de pescăruși și clipocitul de valuri colcăie în continuare în conturul de pe parchet ca-ntr-un lighean de tablă, în timp ce coșul de gunoi a mai primit câteva perechi de frânturi de creion cu urme adânci de dinți. Totul pare să se încadreze într-un normal insipid. Doar pe capacul de la WCul din baie e un prosop care miroase a urzici, iar pe masa din bucătărie mă așteaptă două cepe necurățate și cinci căței de usturoi. 

      

Bărbatul care și-a schimbat capul

Matías Osvaldo Vergara provenea dintr-o familie modestă. Tatăl său era cizmar, iar maică-sa se ținea d-ale casei, una mică și veche, care auzise și tropotul cizmelor soldaților lui Pinochet și zbaterea flamurilor marxiștilor lui Allende, rezistând de asemenea tumultoșilor ani ’20 și ’30 care zgâlțâiseră serios societatea. 

Bătrânul Vergara trăise multe de-a lungul anilor, iar viața sa se supunea cu îndârjire unui singur țel, ridicarea educației fiului său la un nivel cât mai înalt. Știa că numai studiile puteau să scoată un Vergara din sărăcia în care se zbătea tot clanul ca o mână de trucha în apa mâloasă și îngustă a ligheanului. Așa că fiecare pantof, fiecare cizmă, fiecare bocanc reparat își lăsa obolul în cutia din sertarul mesei de lucru a micului atelier plin de încălțări sfâșiate, înainte de a pleca fericit spre proprietarul său.   

Mesele familiei Vergara fuseseră întotdeauna frugale, mobilele învechite, iar hainele demodate și cârpite îndelung, astfel încât frecvent peticele erau peticite și adesea pânza dintâi dispărea înapoia fâșiilor adăugate din haine mai vechi, care se strângeau una în alta ca pisoii zgribuliți. Rar câte un obiect nou intra pe ușa casei, caz în care se oprea în prag neîndrăznind să intre, uluit de vârsta celorlalte surate, unele dintre ele supraviețuind timpului de pe vreme binecuvântatului Arturo Fortunato Alessandri Palma și a marii crize din ’29 și putându-se așeza fără jenă printre exponatele de la Museo Historico Nacional din Santiago.

Matías Osvaldo Vergara a copilărit în Diego de Almagro numit astfel după numele vestitului conchistador spaniol venit să subjuge coroanei spaniole coasta de vest a Americii de Sud. Localitatea se balansa în vântul uscat între un orășel încercând să răzbată la lumină, ca un mugure prin pătura groasă de frunze uscate și un sat uitat de lume, dormitând sub mormane de praf. Când Matías s-a născut, Almagro n-avea mai mult de patru mii de suflete, iar vântul uscat purta peste ulițe sărăcie și teamă. A fost un copil ascultător și isteț, îndemnat la învățătură atât de blândețea și harul părintelui Hurtado, cât și de palma grea a bătrânului Vergara. „Să-l trimiți la școală mai departe. Să nu-l lași să se piardă printre pietrele strepezite din Almagro” i-a spus părintele Hurtado tatălui, iar acesta s-a umflat în pene ca un cocoș, căci era primul semn că planul vieții sale începuse perfect. Așa că bătrânul Vergara și-a trimis fiul la liceul din Copiapó și pentru că rezultatele de la liceu au fost la fel de bune ca și cele din școală, tânărul a mers mai departe la facultate în Valparaíso. Taică-su l-ar fi trimis desigur la Santiago, dar costurile, atât pentru studiu cât și pentru locuit, ar fi fost copleșitoare în capitală, cu toate economiile pe care le făcuse și care aproape umpluseră micul sertar al mesei de lucru din atelierul său de cizmărie, așa că a preferat Pontificia Universidad Católica de Valparaíso, Facultad de Ingenieria. Matías n-a avut niciun cuvânt de spus, ci le-a ascultat cu sfințenie pe cele ale părintelui său care în prima zi de școală din viața sa, îl luase de mână, îl scuturase bine ca să-i capteze atenția și îi spusese pe un ton aspru privindu-l prin ochi fix în fundul sufletului: „Fiule, tu n-ai să ajungi niciodată cizmar, tu ai să devii inginer de case și ai să-ți faci una a ta de zece ori mai mare decât cea în care ai copilărit. Așa să știi! Și să mai știi că n-am să mă opresc să te susțin și nici n-am să mă las dus din lumea asta până când n-am să văd casa făcută de mâinile tale”. Băiatul n-a înțeles prea bine atunci ce înseamnă „n-am să mă opresc să te susțin”, dar a aflat-o mai târziu și n-a încetat vreodată să-i mulțumească, iar cuvintele bătrânului aveau să se graveze pe interiorul frunții sale înalte pentru toată viața.  

Dacă sărăcăciosul Copiapó nu l-a impresionat deloc, fiind un oraș de provincie la fel de prăfuit și de cenușiu ca Almagro și nu cu mult mai mare, Valparaíso l-a lăsat cu gura căscată. Se simțea de parcă ar fi căzut din carul cu boi în care-l mai urca bunică-su când era copil, s-ar fi rostogolit într-o râpă adâncă și acolo ar fi descoperit o altă lume, una ascunsă privirilor, strălucitoare ca pielea de rodie și efervescentă ca boasca fierbând. I-a trebuit mult să înțeleagă că aceea era lumea reală, acolo unde se clădeau vise și construcții din beton, unde oamenii învârteau banii și banii învârteau oamenii, unde viața clocotea, iar viitorul căpăta muguri, care pocneau, se desfăceau și deveneau azi. Primul lui gând, când a ajuns la Valparaíso, a fost să învețe să umble pe stradă, astfel încât să nu fie lovit de vreo altă persoană, sau, Doamne ferește, de vreo mașină. Pe străzi era un asemenea ghem de oameni și de vehicule, încât a crezut că niciodată nu va avea timp să-l descâlcească pentru a-și face loc. Dar cu timpul s-a obișnuit. Și cu aglomerația orașului, și cu gălăgia, și cu nenumăratele magazine pline de mărfurile cele mai diverse, venite din toată lumea și cu banii alergând dintr-un capăt în altul al orașului ca șoarecii prin casa copilăriei.  

Deși Diego de Almagro era la numai zece ore depărtare de Valparaíso pe șosea și cam la aceeași distanță de Santiago, localitatea unde se născuse îi părea acum la capătul lumii, i se arăta ca o grotă întunecată în care trăiau lilieci adormiți și leneși, care își scuturau aripile din când în când fără grabă, făcând un drum încolo și unul încoace, pentru a se agăța apoi din nou cu capul în jos, obosiți, pe vreuna dintre stalactite.    

Matías nu era un tip deosebit de isteț, era extrem de timid și introvertit, găsindu-și cu greu cuvintele în fața străinilor, dar era muncitor și îndârjit. Avea ceva din încăpățânarea indienilor atacameños, al căror sânge curgea fără îndoială și prin venele sale cum curgea prin venele tuturor locuitorilor din Almagro. În mare parte din timp, când nu avea cursuri, studia, acasă sau în sălile de lectură ale universității. Iar când nu studia, colinda orașul. Apuca la întâmplare una dintre străzile înguste pe care o petrecea cu pas molcom, cercetând avid numeroasele clădiri în stil colonial, construcții simple și solide, dar cu o bogată ornamentație baroc, copacii înalți, multiplele neamuri de cactuși, florile, iarba, pietrele. Prefera să urce încet dealul în loc să ia unul din vechile ascensor-ascensores, din care orașul oferea o priveliște spectaculoasă, dar care nu-i permitea să cerceteze detaliile și să se umple de bogăția de culoare și de frumusețea care se ivea de sub fiece frunză întoarsă sau care răsărea dintre pietre.  

Matías a terminat facultatea cu note bune, fără să fie printre primii, dar și departe de capătul de jos al listei și s-a angajat imediat la una dintre firmele de construcții care împânziseră orașul și la care a lucrat nu mai puțin de douăzeci și nouă de ani neîntrerupți. L-a convins pe taică-su că n-are de ce să-și construiască o casă cu mâinile lui așa cum visase el, dar l-a asigurat că deja participase mai mult sau mai puțin la construirea câtorva zeci și că era mult mai bine pentru el să-și cumpere un apartament cochet și luminos cu vedere la port, nu departe de piața Sotomayor, pe care ai lui îl vizitară în săptămâna imediat următoare cumpărării. Bătrânul Vergara a plâns. A luat mâinile fiului său, le-a strâns între palmele sale crăpate și aspre, le-a apăsat tare și fără să spună vreun cuvânt a lăsat lacrimile să-i curgă pe obraji, cum norii cenușii lasă picăturile de ploaie să se aștearnă pe fața pământului. Matías nu-si văzuse tatăl plângând niciodată, îi văzuse mândria lăcrimând, îi văzuse neputința lăcrimând, dar niciodată ochii. Așa că privirea bătrânului său tată clătinându-se în șuvoiul de cristal l-au emoționat tare și n-a știu ce să facă altceva decât să-și îmbrățișeze părintele strâns și sa-l sărute pe creștet. 

Emoția împlinirii visului de-o viață și descătușarea ce-i ținuse închisă bucuria trăirii, fusese deja prea mult pentru sufletul plăpând care avea să se stingă fericit trei săptămâni mai târziu, pentru ca femeia lui, care nu-i putuse suporta plecarea furișată, să se stingă și ea după numai jumătate de an. 

Matías i-a îngropat pe amândoi, apoi și-a văzut mai departe de viață, rupând de-acum orice legătură cu peștera în care trăiau lilieci adormiți. A muncit și a admirat orașul și împrejurimile lui minunate. Aici a văzut prima oară marea și a fost fermecat de albastrul ei și de nemărginirea sa, portul fiind locul unde îi plăcea să-și petreacă weekendurile printre ambarcațiuni si pescăruși, printre pescarii săraci care își adunau viața din mare și bărcile de agrement ce o risipeau înapoi peste valuri, printre veliere cu catarge înalte și bărcuțe cărunte ce te-ai fi așteptat să-și dea duhul la prima ieșire în larg. Locul acesta plin de oameni simpli și frumoși, cu dealuri și cu mare, cu copaci și cu flori, cu nisip, cu stânci, cu pescăruși și cu rodii. Îi părea Raiul pe Pământ și era convins că nu există ceva mai frumos în lume, mulțumind cerului și tatălui său pentru că-i scoseseră în cale un asemenea loc.  

La căsătorie Matías nu s-a gândit niciodată. Aproprierea femeilor îl îngrozea și-l transforma într-o bucată de piatră care nu respira, nu clipea, nu scotea niciun sunet și nu făcea nicio mișcare. Încercase odată, în Copiapó, să intre în vorbă cu o fată pe care o urmărise luni de zile, în clase, pe străzi, printre cercevelele ferestrelor, printre frunzele copacilor, până într-o după amiază fierbinte când ea l-a descoperit îndărătul trunchiului unui chiparos bătrân și l-a confruntat zâmbind galeș. Atunci el s-a blocat ca într-un șoc anafilactic, n-a mai putut să respire, și-a simțit pieptul greu, dureros, ochii au început să-i lăcrimeze, și-o mâncărime nesuferită i-a cuprins gâtul. A încercat să deschidă gura, dar și-a simțit traheea blocată, ca și cum un cocoloș de vorbe s-ar fi înțepenit acolo, neputând nici să scoată vreun cuvânt, dar nici să tragă aer în piept. Fata l-a privit cu milă, prietenele ei au râs, iar el a fugit ca un guanacos dând de urmele pumei. De atunci și-a jurat că n-are să mai încerce vreodată să urmărească cu privirea vreo fată, cu atât mai puțin să încerce s-o cucerească. 

Viața lui Matías s-a schimbat însă când a împlinit cincizeci de ani. A fost doar o întâmplare asocierea cifrei rotunde a anilor săi cu deschiderea filialei din New York a firmei la care lucra. Fiindcă era nevoie de oameni muncitori și acolo și pentru că el nu avea o familie care să-l țină legat de Valparaíso, șefii săi au decis să-l trimită la New York, împreună cu alți cinci colegi, pentru a pune bazele noii filiale. 

Încă din avion Matías a fost complet bulversat. Nu zburase niciodată și timp de jumătate de oră, cât motoarele avionului au huruit din greu căznindu-se să ridice pasărea de fier deasupra norilor, el a rămas cu mâinile înfipte în brațele scaunului și cu respirația înțepenită. Abia când zgomotul s-a mai liniștit și avionul a încetat să se mai balanseze și s-a culcat lin peste nori ca un cufundar peste apă, bărbatul și-a desprins degetele de pe brațele de plastic în care unghiile sale lăsaseră văgăuni adânci și a început să respire ușor. Și deși decolarea îl speriase grozav, iar aterizarea avea să-l sperie și mai tare, zborul i-a plăcut. Era asemeni alunecării bărcii pe apă, aceeași simțire, aceeași nemărginire a albastrului, doar că din cer Pământul îi părea acum mult mai mare. Era prima descoperire legată de dimensiunea Pământului dintr-o serie de multe altele ce aveau să-i urmeze și care aveau să-l schimbe complet.      

În New York a stat închis în casă trei zile speriat de vuietul străzilor, de metroul ca un șarpe de fier, de zgârie norii pe care nu-i putea cuprinde cu privirea, de oglinzile pereților de sticlă ce reflectau mulțimea, amețindu-l mai mult decât mișcarea oamenilor înșiși. Chiar și înfățișarea locuitorilor orașului îl speria. Nu arătau deloc ca cei pe care îi cunoscuse în Valparaíso, sau în Copiapó, sau în Almagro, mici și îndesați, cu tenul stacojiu, cu pielea plină de urmele muncii grele și ale luptei cu animalele sau cu semenii, îmbâcsiți tot timpul de praf și arși de soare, mirosind a sudoare și a pisco. Oamenii de aici erau înalți și supli, aveau pielea strălucitoare și tenul delicat, miroseau ca florile câmpului și erau îmbrăcați ca niște zei. De câteva ori își ridicase privirea și asupra femeilor și se speriase grozav de hainele care abia le îmbrăcau trupul, de zâmbetele largi, de parcă Fiestas Patrias ar fi avut loc în fiece zi și de picioarele lor lungi, mai lungi decât ai oricăror alte vietăți văzute vreodată pe pământ, incluzând aici și Zoologico Valparaíso. Abia când bunul său prieten Luis Huldobro s-a îndurat să-l scoată din casă la braț și să-l țină lipit de el de-a lungul trotuarelor pe care le-au străbătut, frica lui Matías vizavi de monstrul cu nume nou a început să se stingă ușor. Dar nu și uluiala. După câteva zile de hoinărit prin oraș a avut altă colosală surpriză, căci New York nu era orașul unui singur popor. Desigur, cei mai mulți era oamenii albi, înalți și bine făcuți, cu tenul frumos și limba aceea atât de melodioasă care îi mângâia urechile. Dar peste tot puteai vedea oameni cu tenul diferit, cu fizicul diferit, vorbind limbi de care nu auzise vreodată, hispanici, africani, chinezi, arabi, indieni și multe alte nații. A fost prima dată când Matías a constat surprins că lumea este mult, mult mai mare decât credea și că nu s-a născut în locul potrivit și la momentul potrivit. Nașterea sa în peștera din Almagro fusese o imensă greșeală, o încurcătură nefericită care-l privase de viața adevărată și-i întinsese ca unui cerșetor un simulacru de trecere, o copie prost meșteșugită, ridicată din materiale de cea mai proastă calitate și fără niciun pic de fantezie.    

N-a apucat însă să se gândească prea mult la asta, căci a fost prins în vârtejul activităților din firmă. Petrecea multe ore la sediu, iar când se întorcea acasă prefera să se refugieze în cărți în loc să iasă pe străzi. Și-n plus descoperise televiziunea și filmele, care-l țineau captiv în fotoliu, cu mâinile lipite de cutia de popcorn. A trebuit ca Luis Huldobro să-l ia sub aripa sa, să-l scoată cu forța din casă și să-l ducă să vadă frumusețile orașului pentru ca Matías să-și mai vină în fire. Central Park, Times Square, Brooklyn Bridge, Rockefeller Center, Grand Central Terminal erau doar câteva dintre locurile pe care le vizitase și îi plăcuseră grozav, rămânând cu ochii pierduți pe ziduri ca un copil pe vitrina cu prăjituri. De altfel, după ce Luis îi dăduse drumul să zboare, Matías avea să se mai întoarcă de nenumărate ori în locurile acelea și apoi în altele descoperite singur și avea să petreacă ceasuri întregi admirându-le, dându-le târcoale, șezând pe treptele din apropiere sau doar studiindu-i pe oamenii care treceau pe acolo. Nu avea să vadă numai fața frumoasă a orașului, fiind prins nu o dată între împușcăturile gangsterilor, fiind alergat de larma sirenelor de poliție, urmărit de narcomani uscați, gata să se prăbușească ca florile de luma apiculata la capătul vieții, speriat de săracii dormind pe ambalajele de frigider în gangurile dintre blocurile arătoase, sau agățat de prostituatele oferindu-se aproape goale în lumina plină a zilei. 

Treburile firmei mergeau foarte bine și fiindcă Matías era omul cu cea mai mare experiență, șefii l-au trimis pe el să dezvolte relațiile cu restul lumii. Așa a ajuns să vadă Milano, Londra, Parisul, Barcelona, Frankfurtul. N-ar fi acceptat să plece dacă șefii n-ar fi fost de acord să-i permită lui Luis Huldobro să-l însoțească. Ei ar fi vrut să-l trimită alături de Francisca Hernández, o tânără din noul val, deșteaptă, îndrăzneață, capabilă să se adapteze rapid oricărei situații neprevăzute și să se muleze ușor pe stilul de lucru al interlocutorului, dar el nici nu a vrut să audă, Luis Huldobro, sau n-avea să plece niciunde. Șederile lor erau mai scurte sau mai lungi depinzând de ceea ce trebuia rezolvat și de eficiența discuțiilor, dar ele nu se întinseseră niciodată mai mult de două săptămâni, ceea ce le făceau surprinzător de plăcute. 

Și-apoi la Lucerna s-a întâmplat declicul. I-a spus șoferului de taxi să-l lase lângă Kappelbriicke, podul de lemn de o frumusețe ce-ți tăia respirația, reflectându-se în râul Reuss ca un bătrân cu plete ninse ce-și caută anii pierduți în apele limpezi. Hotelul nu era foarte departe și Matías a vrut să facă câțiva pași pe jos. Doar că magia orașului l-a cucerit. Nu s-a mai îndreptat spre hotel, ci a pornit pe străzi la pas, cu geamantanul în mână, îmbătat de frumusețea locului. Nu mai auzea nimic, corpul i se adunase tot în inimă, picioarele mergeau singure ca niște catalige de lemn înfipte în șolduri, iar ochii alunecaseră din orbite și alergau peste oraș precum gândacii speriați de lumina aprinsă brusc în bucătărie. Nu crezuse că poate exista atâta splendoare. Și el care fusese tot timpul convins că Valparaíso e Raiul pe Pământ. Și atunci l-a apucat dintr-o dată o furie pe care n-a putut s-o suprime, o furie a cărei sămânță începuse să încolțească încă din avionul care-l ducea la New York și care se cocea în sufletul său cu fiecare ieșire în oraș, întâi în America, apoi în celelalte orașe din lume. S-a așezat cu respirația tăiată pe o bancă și după ce a stat cu coatele pe genunchi și cu bărbia proptită în palme mai bine de o oră, admirând munții din zare cu vârfurile lor pudrate cu zăpadă, a ridicat geamantanul și a azvârlit cu el de pământ. Hainele s-au împrăștiat și lumea s-a oprit privindu-l încruntat. Dar lui puțin i-a păsat, a început să sară peste geamantanul deschis, să azvârle cu picioarele lucrurile care se revărsau printre buzele lui zdrențuite, să țipe ascuțit. A fost nevoie de intervenția șefului cel mare de la Santiago ca să îl scape de închisoare. Luis Huldobro care aterizase cinci ore mai târziu, venind de la Eindhoven s-a mirat că nu-l găsește în hotel, dar a fost imediat informat că domnul Vergara avusese o mică problemă cu autoritățile și putea fi găsit la secția de poliție aflată nu departe.  

„De ce?” - l-a întrebat Luis domol dar insistent și la a douăsprezecea repetiție Matías i-a răspuns calm, un calm la care nu se aștepta după ce văzuse fotografiile cu el sărind peste geamantanul strivit și azvârlind hainele de jur împrejur cu piciorul. „Nu înțelegi Luis? Am trăit degeaba cincizeci de ani, am trăit în fundul unei peșteri întunecate. Nu m-am putut bucura de frumusețea lumii, nu am putut gusta din ea, nu am putut să cunosc alți oameni, să interacționez cu ei, să-i ating, să le cercetez înlăuntrurile, viața, gândurile. Am fost un pustnic trăind în singurătate, în umilință și-n supunere”. Luis l-a privit cu ochi mari, mult mai mari decât îi erau de obicei. „Dar asta faci acum, te bucuri de viață, călătorești în toată lumea, vezi oameni, vorbești cu ei. Exact asta faci acum, Matías” l-a contrazis el, sincer mirat. Matías a oftat adânc. Păru că ezita să-i răspundă prietenului său pentru că răspunsul ar fi fost în zadar, dar până la urmă crăpă buzele și îi șopti. „N-ai să înțelegi Luis, pentru că tu ai trăit într-o altă lume. Eu sunt un copil de la țară, care a trăit în sărăcie, nu sunt construit pentru asta. Eu nu am sufletul croit pentru o asemenea viață, n-am ochii cu care să văd frumosul așa cum se arată el, n-am urechile să ascult vuietul lumii ca pe o melodie, n-am buzele care să exprime ceea ce sufletul meu simte. Interiorul meu e tăbăcit de muncă, de sudoare, de praf și de gânduri strivite. Frumusețea lumii nu trece prin cortina asta groasă. Nu sunt făcut pentru lumea asta, Luis, asta e problema. Știu că nu poți să înțelegi. Nu știi cât m-a chinuit sentimentul ăsta de când m-am mutat la New York. Mă strădui, fac tot ce pot, dar nu-mi iese. Capul ăsta nu e în stare să proceseze realitatea, e un cap prost, ca un computer neperformant cu memorie puțină, cu un procesor slab, imposibil de upgradat. Incapacitatea mea de a pătrunde frumusețea lumii și a oamenilor ce-o locuiesc mă omoară”. Luis a oftat la rândul-i. A părut că înțelege. 

Acolo, la Lucerna i-a încolțit în minte ideea că doar schimbându-și capul cu unul nou, adaptat vremurilor, ar fi putut recupera tot ceea ce a pierdut în cei cincizeci de ani. Auzise deja cum chirurgia făcuse minuni, se atașau degete, mâini, picioare, se înlocuiau organe. Sigur, nu se pomenise niciodată de înlocuirea capului unei persoane, dar asta n-ar fi trebuit să fie atât de complicat, credea Matías. Așa că a început să caute. N-a găsit însă pe nimeni dispus să-i pună alt cap în locul celui existent. Nimeni nu vorbea încă despre o asemenea posibilitate. Până când a ajuns în China. Acolo a auzit de un tânăr chirurg italian ce avea să devină faimos peste ani sub porecla dr. Frankenstein. 

L-a bombardat cu mailuri, cu telefoane, l-a căutat neîncetat la clinică, a reușit să stea de vorbă de câteva ori cu el și până la urmă s-au înțeles. Dr. Frankenstein era departe de a fi pregătit pentru o asemenea operație, iar societatea și mai departe. Problemele morale și etice împiedicau o acțiune de acest fel. Tocmai de aceea dr. Frankenstein se refugiase în China. Acolo morala și etica nu erau printre stâlpii ce susțineau lumea. Prietenia cu Matías, căci după o serie de întâlniri și confesiuni detaliate de ambele părți, ajunseseră să devină prieteni, l-a făcut pe doctor să-și intensifice cercetările și lucrările în laborator și în sala de operații. La drept vorbind dr. Frankenstein era mulțumit, Matías îi picase ca o pleașcă. Nu avea rude apropiate, nimeni n-ar fi plâns după el, nimeni nu l-ar fi căutat dacă operația nu reușea, nimeni n-avea nimic de pierdut dacă dispărea dintr-o dată pentru totdeauna. De aceea i-a și cerut discreție completă. Trebuia doar să-și ducă la capăt cercetarea și să găsească un cap potrivit și operația putea începe. Matías era pregătit trup și suflet. Avusese doar o singură condiție, ca noul cap să fie unul complet integrat în societate, dacă se poate nu mai vechi de treizeci de ani, cu suficientă memorie, căci se aștepta să aibă nevoie de mult, mult spațiu de depozitare a sentimentelor și a simțirilor și cu un procesor rapid și performant, care să nu-i mai lase privirile să se piardă ca gândacii de Colorado printre frunzele de cartof și nici gândurile printre firele de nisip. Noul său creier trebuia să fie brici, să ia decizii rapide și potrivite. 

A durat câțiva ani până când dr. Frankenstein a fost capabil să alinieze o echipă de medici pregătiți tehnic și sufletește să pună în practică complexa operație. Apoi au așteptat donatorul. Nu foarte mult. Un camion scăpat de sub control strivise trupul șoferului din mașina pe care o izbise, lăsându-i capul întreg clătinându-se în centura de siguranță. Operația a durat aproape 72 de ore și s-a încheiat cu un neașteptat succes. Totul fusese făcut discret tocmai pentru că speranțele ca operația să reușească erau minuscule. Nimeni, dar absolut nimeni din afara echipei nu fusese pus la curent cu operația ce avusese loc.  

Când Matías s-a trezit și-a pipăit gâtul și a constat amuzat și mulțumit că e la locul lui. Apoi a cerut o oglindă și a privit capul cel nou. Era ok, nu-l interesa prea mult partea estetica, cât performanțele lui. Așa că a început imediat să scurme prin interiorul cel nou. Prima căutare a fost chiar motivul pentru care făcuse operația. Știa că avusese un motiv foarte important care de acum trebuia pus în practică, așa că încercă să și-l reamintească. La prima căutare cu noul procesor rezultatul afișat fu însă zero. A mai încercat o dată adăugând câteva cuvinte cheie, însă rezultatul a fost același, zero. Nu-și putea aminti cu niciun chip de ce dorise să aibă un nou cap. A încercat de sute de ori, și-n ziua următoare, și-n cealaltă, și-n cealaltă, până când s-a simțit sfârșit. Atunci ochii lui Matías s-au umplut de lacrimi. 

S-au auzit foarte puține lucruri despre primul transplant de cap, făcut de un tânăr chirurg italian într-o clinică din China. Martorii și-au ținut în mare majoritate gura. Un singur doctor a povestit ceva nevesti-sii și informațiile au ajuns să se împrăștie, scăpând în cele din urmă în presă. Însă echipa a negat. Cum pacientul nu era de găsit, vuietul de hârtie s-a înmuiat. Câțiva ziariști insistenți au mers totuși pe fir și au descoperit până la urmă trupul lui Matías. Decedat de mai bine de jumătate de an, la mai puțin de o lună după ce operația se încheiase. Toată suflarea medicală a concis că încercarea fusese o nereușită dezgustătoare. De altfel, toți erau de acord că nici știința și nici societatea nu erau pregătite medical și etic pentru un asemenea act. Nimeni nu știa însă că operația reușise în mod surprinzător, doar că Matías își luase viața îngrozit de gândul că nu va putea afla niciodată motivul pentru care alesese să-și schimbase capul.           

Jurnal de iarnă

Totul a început ca o glumă în iarna lui 2023, cu un viscol apărut din senin la sfârșitul lui noiembrie. Au urmat câteva săptămâni de acalmie, apoi a venit prăpădul. Trei luni de iarnă cu un de ger năprasnic de crăpau pietrele și cu zăpadă cât casa, de intrau și ieșeau bieții oameni în gospodărie pe geamlâcul de la pod. Când cei de la meteo au anunțat că și martie va fi la fel de geros, toată lumea s-a închinat și a strâns din dinți. Dar pentru că prognoza pentru următoarea lună a fost aceeași, oamenii au început să râdă. N-a fost însă de glumă. Aprilie a continuat cu geruri de minus zece de grade și zăpezi viscolite. Când însă în mai lucrurile au stat la fel, iar iunie a început tot cu temperaturi negative în termometre, majoritatea oamenilor au înțeles că încălzirea globală a făcut scurt-circuit.

Primul impuls al fiecăruia a fost să-și umple cămara. Astfel, toată lumea a dat năvală în magazine. Au cumpărat tot ce se găsea, de la mâncare la pături, calorifere, haine de blană, votcă, icre negre, cafetiere, cărbuni de grătar, lumânări. Într-o săptămână supermarketurile erau lucii. Iar depozitele la fel. În nici o lună au început revoltele, apoi grevele generale care s-au ținut lanț. În țară, oamenii au scotocit prin traistele cu sloganuri și au asamblat un îndelung uzitat și de-acum chiar uzat “Vrem căldură, vrem mâncare și parale-n buzunare”. În Statele Unite șoferii care trebuiau să încarce marfa pentru a fi distribuită în marile orașe, au spart rezerva federală de alimente. Și-au chemat toate rudele și au cărat tot ce se putea lua, care cu camionul, care cu mașina personală, care cu căruciorul de butelii. Armata a sosit prea târziu, când depozitele erau complet goale. A doua zi soldații au început să tragă în jefuitori fără somație. Dar jefuitori suntem toți de acum. În noiembrie deja stocurile de gaze, păcură și alte materiale combustibile se epuizaseră la nivel mondial. Iar de aici a venit cu adevărat sfârșitul. 

A început lumea să moară pe capete. Cei mai tâmpiți au fost ăia care și-au pus pe foc cercevelele de la geamuri. Neam ferestre, neam adăpost. Au murit înghețați în trei zile. Noi ăștia de la BI3 n-am stricat nimic, nici ferestre și nici uși, nici în apartamente și nici în casa scărilor, ba am mai pus și niște țoale vechi să nu intre frigul printre crăpături. E ca un buncăr blocul nostru. E adevărat că ar fi fost o prostie să pui termopanele pe foc, n-ar fi ieșit decât o glugă de căldură și o grămadă de fum.

Nu mai e nimic de mâncare. O vreme am prins ciori, pești, am adunat melci și scoici, am mâncat iarba și plantele care au supraviețuit iernii. Ultimele au fost niște begonii și niște kalanchoe de-ale nevesti-mii dosite după canapea, cică s-avem și noi o floare când s-o împrimăvăra. Da, da, la paștele cailor. Au fost grozav de gustoase. Când s-au terminat și astea, am început să scărmănăm prin pământul înghețat după sămânță din anii trecuți. Era plin parcul de oameni care scurmau prin gheață cu cuțitele. Ca să ne încălzim am pus pe foc tot ce se putea găsi prin case. Stăm toți într-o singură cameră și focul se face în mijlocul ei. Întâi am ars parchetul, apoi mobila, tablourile, cărțile. Astea sunt cele mai bune pentru că se pot arde volum cu volum si poți regla căldura. Shakespeare a ars cel mai bine, e consistent. Și Eliade a mers bine. Nu știu de ce, dar filozofii au ars cel mai prost. N-a mers nici Cioran, nici Noica, nici Liiceanu. Nici un pic de căldură.

Facem focul din ce în ce mai rar din lipsă de materiale. Aseară însă am făcut din nou focul. Am pornit război cu ăia de la BI1 și i-am dovedit. Le-am luat tot, parchetul, ușile, mobila, cărțile, în fine, tot ce-am mai găsit și noi și se poate pune pe foc. Ne-am făcut provizii pentru încă trei luni. Proștii aveau și o masă de ping-pong nedesfăcută din cartoane. Pe asta o păstrăm pentru sindrofie.

Când nu mai e deloc căldură mai folosim și caloriferul săracului. Nu mai contează care cu care. În situații d-astea de extremă necesitate nu ne mai formalizăm. Căldură să se facă. Și se face. Întâi dăm două, trei ture în jurul blocului să se dezmorțească mușchii și pe urmă la treabă.

Acum trebuie iar să găsim ceva d-ale gurii. Plantonul de la malul mării ne-a dat de veste că apa a adus din nou alge la mal. Sunt d-alea verzi și mici ca purecii. Nu-i nimic, o să le strângem cu cearceafurile și le punem la uscat. Uscate au gust mai bun, nu mai ai senzația aia de mucegai cleios. Și sunt teribil de hrănitoare. O mână de alge pot să-ți țină de foame chiar și câteva zile. Când te gândești că pe vremuri se foloseau la creme împotriva îmbătrânirii pentru cucoane simandicoase. Eh, ce vremuri. Azi te rogi să te mai trezești și mâine viu. 

S-a rezolvat și misterul bărbatului adus de valuri la mal într-un sicriu de gheață. S-a ocupat de el Minodora, cea mai fierbinte dintre doamnele din bloc și surpriză, bărbatul s-a dezghețat. Primele cuvinte pe care le-a scos au fost: “Whisky, give me whisky". După ce a primit șapte pahare din dulăpiorul de urgențe medicale din holul blocului, a început să i se dezlege limba. O ține una și bună că el e de la deszăpezire și-i musai să-și termine treaba, că vine șeful în control. S-a strâns lumea ca la urs, nimeni nu înțelegea nimic și toți ne întrebam cum de-a ajuns străinul, de altfel spălat, să dea cu mătura în România. Până la urmă tot Minodora a rezolvat problema. I-a strâns capul la pieptul ei bogat și se pare că asta i-a adus pe buze o ultimă amintire. “Eu îmi amintesc doar că era pe la începutul lui decembrie și mă întinsesem peste balustradă să dau jos zăpada de pe stâlpii de la Brooklin Bridge. După aia nimic, blank!” a mai spus americanul înainte să se topească de tot.  

Ieri a ieșit cu bătaie în bloc. Guvidu și Pulpăgroasă. Li s-a tras de la un cactus d-ăla mic, de se vând la supermarket în ghivece cât un ibric de-o cafea. Nevasta lu Pulpăgrasă l-a dosit în fața de pernă. O mai desfăcea noaptea și mai sugea din țepi. Da au aflat-o ăialalți că nu l-a pus la bătaie, așa cum am convenit. Am fi făcut ceai pentru toată lumea și-am fi scormonit prin el cu scobitori după viermi, de-am fi putut pune și ceva carne pe masa de seară. 

Acum îl așteptăm pe Pintilie de la scara ailaltă, să iasă să culeagă grâu încolțit. Canci grâu încolțit. De fapt sunt niște paie de suc în care am înfipt noi câțiva muguri făcuți de fiica lu Georgescu dintr-o lumânare, dați cu lac de unghii și înfipți artistic în pai. Sigur i-a văzut, că i-am plantat chiar sub fereastra lui. Când o să iasă să-i culeagă îl hăcuim și-l facem friptură. N-am mai pus în gură carne de doi ani, de când a căzut cioara aia înghețată chiar la noi în balcon. O săptămâna am stat cu ochii pe ea, cum picotea ea așa pe balustradă, nici moartă, da nici vie. N-am vrut să ieșim de frică să n-o dărâme curentu de la deschiderea ușii, să cadă în partea ailaltă și s-o culeagă altcineva. Până la urmă a căzut la noi în balcon. A fost grozavă! Toată lumea zicea să-l mâncăm pe Majearu că e mai gras, dar le-am explicat că e numa grăsime fadă, că ăsta n-a făcut sport în viața lui, că doar am fost colegi de școală, știu ce vorbesc, a stat numai cu curu-n fotoliu și cu ochii în televizor, în schimb Pintilie are și ceva carne pe el, că a fost maistru la rafinărie. Ne ajunge la tot blocul. Și mâncăm și de două ori, jumate facem azi, jumate îngropăm în zăpadă și scoatem săptămâna viitoare. Măcar cu avantajul ăsta ne-am ales și noi de când cu iarna continuă, că nu se mai împute carnea. Păcat că nu mai e. De-o vreme bună nu mai trebuie să ne facem griji nici că ne-o mănâncă lupii. Lupii, da. Au ieșit din păduri și au circulat o vreme prin orașe precum odinioară câinii vagabonzi. Câini nu mai sunt de mult timp. Au fost făcuți friptură toți. Întâi câinii, pe urmă pisicile și la urmă șobolanii. Eu cu friptură de șobolan nu m-am ales, că la noi în bloc erau doar doi, Angi și Gigi, în subsol, unde ținea a lu Agapie șunca la afumat. Îi dresase fiică-sa și-i ținea în loc de hamsteri. Tot blocu a fost de acord să-i jupoaie el și să-i ducă lu nevastă-sa, că-i bolnavă săraca. A răcit. Da, da, nu râdeți. De când cu iarna continuă n-a mai răcit nimeni. Eii, așa cu mucii șiroind suntem toți, că doar e iarnă, da nu cu amigdale umflate, cu strănut, cu febră. Noroc că mai avea niște strepsils și niște fervex. A topit zăpadă într-un ibric și a făcut niște ceai din volumul lui Brumaru “Poezii (carte la borcan)”, păstrat pentru zile negre. Până la pagina 24 le-as pus la fiert, de la 24 încolo le-a folosit să facă focul. Acum, aproape i-a trecut.

Optzeci și cinci eram în bloc când a început iarna, acum suntem douăzeci și trei. Ăi mai tari. Ultimul s-a dus Aurescu. A ieșit pe la miezul nopții, pe furiș, să jumulească niște scoarță de pe paltinul din fața blocului, deși era rândul lui Pandele. Scoarța aia de mai fusese jumulită în vreo trei rânduri, da na. Prostu a murit înghețat pe copac, că nu și-a mai luat și canadiana de frică să nu fâșâie și să-l dea de gol când iese. L-am găsit dimineață lipit de tulpină ca o ciupercă saprofită.

Ei, cam astea sunt noutățile de-aici, de la malul mării. Așa că dacă vedeți că se lungește cu iarna, nu vă lăsați păcăliți, puneți mâna și faceți provizii din vreme: grâu, scoarță de copac, cactuși, begonii și cărți. Shakespeare dacă se poate, Shakespeare la greu. Poate și niște Pintilie de la rafinărie…

(refăcut în decembrie 2023 și publicat pe Cod de Poveste)

Nicăieri nu e ca acasă

D urcă cu pași mici poteca plină de praf. Tălpile sale goale alunecă parcă peste micile dealuri și văi croșetate de vânt în țărână. Privește înapoi spre porțile de fier ce par a ajunge la cer. Lanțul gros ca antebrațul unui marinar le zăvorăște strașnic. Îl zărește pe Prințul Poniatowski făcând curat prin grădiniță și îl salută înclinând ușor capul. Două alei mai încolo Maria Skłodowska stă de vorbă cu sora ei, Bronisława Dłuska. Își ridică pălăria pentru a le saluta și pe ele și se așază pe prima piatră pentru a se odihni. Are doar 35 de ani, dar întâmplările recente și mai ales rana din coaste, l-au doborât. Nu vrea decât să ajungă acasă și să se odihnească. După vreo șase gânduri se ridică cu greu. Mai face încă zece pași înaine, trecând ca un abur printr-un grup de oameni care așteaptă preotul, apoi cotește la dreapta. Mormântul lui se înalță arătos dintre celelalte. Florile sunt încă proaspete. Privește piatra pe care prietenii au sculptat epitaful: „Cel mai tâmpit dintre tâlhari / Ucis în vis de cioflingari” și izbucnește în râs. Tăietura din coaste îl face însă să se oprească și să geamă. Aranjează două panglici boțite, trece prin piatra ce acoperă mormântul și se ghemuiește în cutia de lemn. Are destul timp să se odihnească până când Porțile Adâncurilor se vor deschide din nou și-l vor scuipa înapoi în Haos. Oricum, e decis să nu mai accepte haina de om. I-a ajuns cât pentru zece vieți. Cu trecutul său nu poate pretinde să fie fluture, dar molie ar accepta cu plăcere.   

(text scris pentru Jokeri de Cuvinte cu titlu dat și în limita a 1500 de caractere) 

Pontonul

Jo n-a visat niciodată. În majoritatea timpului a fost ocupat cu ferma, cu casa, cu viața. În restul timpului a dormit. Dar fără să viseze. De altfel Jo nici nu înțelege de ce unii oameni visează, mai ales dacă au o casă rămasă de la părinți, o fermă care îți oferă tot ce ai nevoie ca să trăiești și un cer senin deasupra capului.

De la o vreme însă, Jo a început să viseze. Visul a fost întâi neclar, dar a putut distinge printre umbrele ce se clătinau un lac și un ponton. În nopțile următoare visul a devenit mult mai clar. De fapt a devenit atât de clar încât Jo s-a temut c-o să încurce la un moment dat visul cu realitatea. În vis Jo coboară printre copaci pe o potecă îngustă, având în spate cabana mică din lemn, iar în față pontonul de la marginea lacului, ținând sub braț două prosoape. Lacul strălucește palid în lumina asfințitului, iar Jo așterne prosoapele pe ponton. Fix atât de lat e pontonul cât să așterni două prosoape unul lângă altul, nici prea aproape, astfel încât celălalt să simtă că-i este tulburată intimitatea, dar nici prea departe, astfel încât să pară că cei doi n-au a face unul cu altul. Jo se întinde pe prosop. Poartă un șort bleumarin și atât. Apa lacului e de-un albastru intens cum n-a mai văzut niciodată. Doar la mal albastrul capătă o tentă verzuie din cauza ierburilor care coboară până în apă. E o liniște de capăt de lume. Nu se aud decât câteva păsări. Și nici păsările nu cântă, ele își șoptesc cuvinte de dragoste, așa crede Jo, căci nu se aud triluri, ci sunete scurte și moi. De fapt Jo e convins că lacul și pădurea care îl înconjoară sunt chiar la capătul lumii, de acolo pământul se curbează brusc și-n jos se cască hăul. Jo nu vrea să vadă cum se cască hăul, el preferă să se întindă și să se lase scăldat de razele soarelui. Dar imediat ce se întinde simte mirosul în nări. De lăcrămioare. Știe sigur că e miros de lăcrămioare pentru că atunci când trăiau ai lui aveau în curte o mulțime de asemenea flori și maică-sa le culegea primăvara pe cele mai frumoase și le punea într-o vază de sticlă pe comodă și toată casa mirosea de-ți venea să adormi și să visezi neîntrerupt. 

Dar Jo n-a visat nimic, nici atunci, nici mai târziu. Doar de curând, Jo nu știe ce l-a apucat că se tot pierde într-un vis cu un lac și-un ponton. Altceva nu visează. Iar visul se desfășoară aidoma de fiecare dată. Începe cu el coborând printre copaci pe poteca ce leagă cabana de pontonul de la marginea lacului și se termină de fiecare dată când, întins pe unul dintre prosoape, simte în nări mirosul de lăcrămioare. Atunci Jo se trezește brusc. E tare dezamăgit că se trezește, fiindcă știe că undeva aproape trebuie să-i fi fost o femeie. Altfel n-ar fi mirosit a lăcrămioare. Într-o pădure de brazi, invadată de ierburi înalte și grase care coboară până la marginea lacului albastru, ba chiar se cufundă în el, nu cresc lăcrămioare. Lui Jo îi e necaz că se trezește înainte ca femeia să-i pună mâna pe umăr, căci știe precis că asta urma să facă femeia absentă din vis, să-i pună mâna pe umăr. Și când ea l-ar fi atins, el s-ar fi întors, mimând surpriza și i-ar fi zâmbit larg. 

Dar Jo se trezește de fiecare dată înainte ca femeia să apuce să-i atingă umărul. Și nu află nicicând cum arată. N-are niciun indiciu, nici măcar o șuviță de păr. Doar parfumul de lăcrămioare. Visul îi umple nopțile iar și iar, fără încetare, atât de limpede și de clar încât Jo se teme că în curând chiar n-are să mai poată deosebi visul de realitate. Așa că se hotărăște să-și strângă tot ce are, aruncă lucrurile în camionetă și pleacă să caute lacul care are un ponton lângă mal. Jo nu socotește orele, zilele, lunile. Jo conduce camioneta către lacul cu ponton, fie că-i soare, fie că plouă, fie că ninge. Doar din când în când oprește să alimenteze și să-și cumpere un sendviș. Și tocmai când credea că n-are să mai găsească niciodată misteriosul ponton, iată-l. E un lac de-un albastru intens, printre copaci se vede cabana din lemn și jos lângă apă e pontonul. Jo smulge de pe scaunul din dreapta cele două prosoape pe care le-a pregătit din vreme și aleargă cu sufletul la gură spre pontonul lat cât să... Dar Jo se oprește brusc. Ăsta nu e locul pe care-l caută. Pontonul e îngust și lemnul e putred. Și are urme de ulei, nu poți întinde peste el un prosop. Darămite două! Și în plus miroase a pește. Nu, clar, ăsta nu e pontonul pe care l-a visat. Jo izbește din picior și talpa îi intră prin scândura putredă. Are lacrimi în ochi, dar se mai poate târî până la bătrâna lui camionetă pentru a urca iar la volan și a apuca drumurile. Își șterge lacrima din colțul ochiului și atunci atinge ceva ce nu fusese înainte acolo. Coboară oglinda și privește îngrijorat ridurile. Apoi o întoarce și pornește la drum. Nu socotește orele, zilele, lunile. Jo conduce camioneta către lacul cu ponton, fie că-i soare, fie că plouă, fie că ninge. Doar din când în când oprește să alimenteze și să-și cumpere un sendviș. 

Într-o sâmbătă un fermier a găsit pe un drum îngust de țară, între lanurile de floarea-soarelui, o camionetă. Politia a confirmat că e camioneta lui Jo, dar Jo nu era nicăieri. L-au căutat cu câinii și cu elicopterele. Au venit voluntari și garda și mașinile cu sirene și megafoane. Dar Jo n-a apărut. Parcă-l mâncase pământul. De unde să știe ei că Jo se întinsese la soare pe pontonul de la marginea lacului, lat fix atât cât să așterni două prosoape unul lângă altul, nici prea aproape, dar nici prea departe.

Băieții răi se trezesc târziu, băieții buni niciodată

Doamna Lo privi lung înspre tânărul care trecea pe plajă prin fața sa. Avea o placă de surfing sub braț și înainta grăbit înspre valuri. Fără nicio grijă părea chipul său zâmbitor pe care-l zări preț de-o clipă. Era bine făcut, avea corpul atletic, cu mușchii frumos profilați prin costumul din neopren negru cu dungi albastre, având mânecile scurte și fiind terminat deasupra genunchilor. Razele soarelui păreau că s-au încurcat în chica-i blondă ca un balot de paie răzvrătite și se zbuciumă fără succes să iasă din prinsoare. Privirea doamnei Lo rătăcește peste trupul perfect, cum numai tinerețea știe să sculpteze. Pielea îi este bronzată și lucește în lumină, ca a unei salamandre așteptând gâzele cu gura deschisă. Trebuie că are mare trecere la fete, gândi doamna Lo și privirea i se aprinse pe dată, ochii deveniră mai mari, sprâncenele urcară de-un deget peste frunte, în timp ce obrajii prinseră a se rotunji și a se rumeni ușor ca două plăcinte în cuptor. Pe buze îi răsari imediat un zâmbet care se întinse lasciv dintr-un capăt la celălalt, ca o Maja peste canapeaua plină de perne moi, așteptându-l pe Francisco José de Goya y Lucientes.  Tânărul nu avea mai mult de 19 ani și doamna Lo se gândi că pare mai voinic decât îi e vârsta. Avea spatele lat, brațele puternice și picioarele bine înfipte în pământ. De fapt avea numai 18 ani, șapte luni și douăsprezece zile. Doamna Lo știa asta foarte precis, căci era fiul său.  

Se ridică de-o palmă, își fixă mai bine scaunul pliant în nisip pentru un mai bun echilibru, apoi se reașeză și privi spre bărbatul care stătea alături pe un scaun pliant identic cu al său. Îmbătrânise. Câteva crevase ușor adâncite îi traversau obrajii, în timp ce pielea de sub ochi coborâse ca o lacrimă uriașă plânsă pe dinăuntru. Firele de păr alb invadaseră șatenul și sclipeau în soare ca fibrele de mătase meșteșugit întrepătrunse printre cele de lână într-o vestă exotică de damă. Nu fusese niciodată un bărbat frumos, gândi doamna Lo, dar era unul la brațul căruia nu te-ai fi simțit stânjenită ieșind pe bulevard. Avea ochii închiși și îndreptați în direcția soarelui, de parcă ar fi încercat să-i culeagă ciorchinii grei și să-i strângă pe pleoape, așa cum sătenii strâng toamna strugurii în coșurile adânci de nuiele. Stătea cu picioarele ușor depărtate și revărsate peste nisip ca două ramuri de măslin vlăguite, vlăguite de viată, gândi doamna Lo, în timp ce mâinile îi erau atent așezate pe brațele scaunului, cu antebrațele ușor răsucite astfel încât razele soarelui să cadă peste venele strecurându-se febril de sub podurile palmelor. Nici un mușchi nu-i mișca. Doamna Lo zâmbi. Atâta liniște și atâta relaxare în trupul și în sufletul acesta. Un pic îi era necaz, căci bărbatul părea că nu vrea să împărtășească cu nimeni nici liniștea și nici relaxarea. Niciodată nu păruse că vrea să le împartă cu altcineva, ba mai mult, încercase mereu să smulgă și liniștea și împăcarea din dejurîmprejur și să le adune acolo, înăuntru, cum adună veverițele alunele când se  pregătesc pentru iarnă. 

Mult după ce proprietara sa întorsese capul pentru a privi din nou marea, zâmbetul doamnei Lo rămăsese aninat într-un colț al buzei și părea să nu se lase dus. Stropit permanent cu albastru, alunecă în cele din urmă topit în nisip și dispăru printre grăunții aurii. Tânărul se pierduse în valurile mari și doamna Lo nu-l mai putea vedea. În schimb, închizând ochii, un alt tânăr aidoma primului trecu prin lăuntrul privirilor sale. Și acesta avea părul blond ca un balot de paie răzvrătite, trupul bine făcut și ars de soare. Ținea o placă de surfing sub braț și încerca să se cațăre pe niște stânci. Picioarele umede alunecau pe roca potrivnică, în timp ce palmele, deși puternice, nu puteau prinde colțurile ascuțite ce se îndoiau ca niște animale de plastic. Pusese placa jos lângă el și încerca să înainteze puțin câte puțin, dar cu cât urca câte o treaptă, cu atât părea că se afundă mai mult. Nu-și mai simțea degetele rașchetate de piatra dură, iar genunchii se juliseră și pârâiașe mici de sânge alunecau pe pulpe, amestecându-se cu apa sărată. În capul doamnei Lo o mulțime de imagini se rostogoliră una după alta, ca și cum aparatul vechi care proiecta filmul s-ar fi gripat și viteza de rulare ar fi scăzut aproape de zero, astfel încât nu mai înfățișa un film în mișcare, ci o alternanță de imagini disparate, statice, dar venind și plecând rapid, una după alta. Abia atunci, privind imaginile acelea, înțelese că ea era cea care îl apăsa pe creștet și de aceea tânărul nu putea să mai urce. Așa că încetă s-o mai facă, iar el prinse a se cățăra printre bucățile mari de stâncă ca o capră neagră, până când capul său bălai se iți din nisip. De cum îl zări doamna Lo îl acoperi degrabă cu marginea rochiei de vară cu flori multicolore care se balansa pe brațul scaunului. N-ar fi vrut ca bărbatul care stătea alături pe un scaun identic cu al său să-l zărească. Zâmbetul îi reveni pe buze, se aciui într-un colț, apoi se întinse de-a lungul, se adună în crăpătura buzelor unde i se păru prea îngust, pentru a se ghemui iar în celălalt colț. Nu-și găsea nicicum locul. Doamna Lo încercă să așeze zâmbetul șăgalnic la locul său, dar nu izbândi nici dânsa. 

Dacă cineva ar fi stat aproape, foarte aproape, chiar față în față cu doamna Lo, ar fi constatat că cele trei zâmbete, deși senine toate, erau complet diferite. Primul era un zâmbet dulce-vrăjit, așa cum ai zâmbi atunci când primești o cană mare cu ciocolată fierbinte într-o zi geroasă de iarnă. Era un zâmbet mândru și împlinitor, care revărsa în suflet multă căldură. Al doilea era un unul liniștitor, cuminte, odihnitor, ca o zi însorită la marginea mării. Și acesta aducea în suflet căldură, dar un alt fel de căldură, nu aceea a unei căni de ciocolată fierbinte care se răspândește în trupul înghețat, ci al unei pături care-ți căptușește înlăuntrul ținând frigul afară. În fine, al treilea zâmbet i-ar fi dat cel mai mult de furcă celui ce ar fi privit cu atenție chipul doamnei Lo. Căci era un amestec de dorință, de păcat, de durere, de iertare și de uitare. Oscila între o tristețe iremediabilă, ca o toamnă nesfârșită, pe de o parte și o arzândă trăire, din aceea care nu te lasă nici măcar să te așezi, că-ți arde pe dată măruntaiele de-o faci, pe de altă parte. Nimeni n-ar fi reușit să explice suficient de precis cum se poate citi acest din urmă zâmbet de pe fața doamnei Lo. Nici chiar ea, căci gândurile se rostogoleau unul peste altul, fiecare acoperindu-l pe cel dinainte fără ca acesta să apuce să capete un contur precis, asemeni valurilor uriașe încălecate de surferi nu departe.   

Întotdeauna s-a întrebat, dacă viața ar fi avut buton de reset și ea ar fi putut să-l apese, ar mai fi repetat nebunia? Oscilase o viață întreagă în fața răspunsului. Nu fusese o reacție de moment, așa cum e cea pe care trebuie să o ai când îți iese deodată în față o mașină pe sosea. Poți trage volanul ușor dreapta pentru a ieși pe câmp și a te feri din fața pericolului, sau poți rămâne pe banda ta, fie ce-o fi, cu mâna înțepenită pe volan și cu piciorul pe pedală, știind că nimeni nu-ți va putea reproșa ceva, pentru că tu n-ai făcut nimic irațional sau periculos, sau, în mod inexplicabil pentru cei din jur, poți răsuci volanul spre stânga, pentru a ajunge astfel pe partea cealaltă a direcției de mers, unde îi poți avea pe toți cei dinaintea ta împotrivă. Dar ea nu avusese o reacție de moment. Ea își luase timp pentru a analiza totul în amănunt, ea-și calculase cu atenție următorii pași, puțini e adevărat, pentru că, imediat ce pașii ei ieșeau de pe plajă, se pierdeau într-o ceață apăsătoare și nu se mai vedea nicio potecă mai încolo. Nu se aruncase cu capul înainte așa cum o făceau alte femei și nici nu fusese o gâscă prostuță care se lasă dusă de nas, ci o femeie matură, cu capul pe umeri. Ea ieșise din cameră, socotise și îi dăduse răspunsul abia peste trei zile, timp în care plânsese îndelung. 

Tânărul care scosese capul din nisip și acum privea marea, ascuns sub rochia înflorată a femeii șezând pe scaunul pliant, avea fix18 ani, șapte luni și douăsprezece zile, iar ea știa asta foarte precis, căci i-o spusese chiar el. „Vai, dar ești un copil” îl dojenise ea, dar el îi replicase mândru: „Am fix18 ani, șapte luni si douăsprezece zile”. Iar ea îl crezuse, nu avusese niciun motiv să nu-l creadă. Intrase în camera lui pe la ora opt dimineața. Credea c-a plecat cu placa să alunece peste valuri, așa cum o făcea în fiecare zi dis-de-dimineață, când culmile lor sunt mari, iar ale soarelui mici, și-ar fi vrut să deschidă fereastra să bage soarele în casă. Dar în ziua aceea el nu plecase. Dormea lungit în pat cu un braț răsturnat peste frunte ca un catarg peste punte și cu restul trupului revărsat peste pat ca o palmă de apă ce-și iese din matcă și mângâie fața pământului. Trupul îi era complet gol, iar cearceaful căzut. Doar o bucată de pânză, nu mai lată de-o palmă și lungă de două, îi mai acoperea pântecul. Doamna Lo privi mult și lung bucata aceea de pânză. Tot cearceaful căzuse, doar ea rămăsese lipită de trup, de parcă regizorului i-ar fi plăcut să prezinte spectatorilor trupul acela gol și îngrozitor de frumos, ca un Adonis, dar n-ar fi vrut fi vrut să încadreze filmul la +18 și să care apoi după el toate neplăcerile ce-ar fi urmat unei asemenea decizii. Doamna Lo nu știa ce-a gândit regizorul, însă considera că petecul de cearceaf spânzurat sfida toate legile fizicii, căci întregul din care făcea parte era demult la pământ și ar fi trebuit să tragă după sine și ultima bucată, măcar datorită greutății sale, dacă nu din nevoia de-a rămâne împreună într-un întreg. Și în plus, ea nici nu era regizor, era economist. Așa că se aplecă și trase ușor, iar bucata de pânză cât o batistă alunecă și se refugie în brațele cearceafului cald ce-o aștepta pe podea.  

Nici măcar gestul acela nu fusese unul necugetat, ba dimpotrivă, cât timp îi privise trupul bronzat și fără hibă, putuse să cugete îndelung. Iar în urma acestei chibzuințe hotărâse că cel mai bun lucru pe care-l putea face era să tragă jos bucata de pânză. Nu-și putuse explica nici atunci și nici după aceea ce urmărise cu acel gest. O vreme încercase să se amăgească că nu urmărise nimic, dar înțelesese imediat că s-ar fi înșelat doar pe sine și că nu poți întinde o mâna și trage deoparte o bucată de cearceaf care acoperă trupul unui bărbat tânăr și bine făcut fără să urmărești nimic. Mai mult ca sigur că oricine altcineva ar fi analizat problema din afară ar fi spus cu mâna pe inimă că femeia a vrut să vadă trupul gol al tânărului care dormea. Dar doamnei Lo nu i se părea un răspuns potrivit. Era căsătorita de 13 ani, și, fără să poată spune că avea o căsnicie fericită, se simțea mulțumită. Căci, să fim serioși, cine mai poate spune că e fericit după 13 ani de căsnicie? Și asta nu fiindcă sentimentele perechii se schimbă, ci doar fiindcă ele se tocesc, vâlvătaia dispare, flacăra se înmoaie până la dispariție, dar tăciunii aprinși rămași la picioare continuă să ardă mocnit și să țină relația caldă. Deci nu din cauza nefericirii apucase bucata aia de cearceaf s-o tragă deoparte. Nu, nu! Și nici din cauză c-ar fi fost o destrăbălată. Doamna Lo nu era dintre femeile acelea care una-două se aruncă în brațele bărbaților pentru a profita de banii, de faima sau de frumusețea lor, lepădându-i mai târziu ca pe o sanda cu bretelele jupuite și cu tocul stâlcit, după ce tot ceea ce fusese de adunat, adunaseră. În timpul facultății trăise câteva relații sentimentale cu colegi de an, toate eșuate, pentru ca apoi, după căsătorie, să nu mai aibă ochi pentru alții. Și totuși, tânărul acela îi captase privirile, de asta era sigură. Abia după mulți ani de întrebări fără răspuns, doamna Lo acceptă că a găsit răspunsul potrivit la întrebarea „de ce?”. Pentru că n-a vrut să irosească oportunitatea. Pentru că o ocazie similară de a vedea în patul său un bărbat tânăr și frumos, complet gol, n-ar mai fi apărut cu siguranță niciodată. Iar ei i-ar fi părut rău să irosească ocazia care-i era la o palmă distanță. De aceea! De unde să știe că el nu dormea și că nu mult după ce pânza a căzut, iar ea a avut timp suficient să-i admire trupul complet gol, dar insuficient pentru a-și risipi roșeața obrajilor și a pieptului, el avea să deschidă ochii și să-i spună ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat: „Bună dimineața, doamnă Lo!”. Ea a înțeles imediat că a fost trasă pe sfoară și de data aceasta din instinct, clar din instinct, căci nu fusese vreme pentru niciun fel de calcul sau de analiză, l-a lovit cu pumnul în braț. Întâi în brațul care atârna ca un catarg prăbușit peste punte, apoi în umăr, în capul ca un balot de paie răzvrătite, în celălalt braț cu care încerca să se apere. „Nenorocitule, nu dormeai” i-a strigat ea furioasă, continuând să-l lovească. Iar el, în loc să răspundă jignirii, i-a spus cu același ton politicos și neutru cu care-i dăduse binețe: „Ești mult mai frumoasă când te înfurii” și cum stătea aplecată peste el continuând să-l lovească, el i-a prins brațul și a tras-o peste el până când i-a simțit sânii striviți de pieptul lui gol. Și a sărutat-o apăsat! Ea nu s-a împotrivit niciun pic. Lipsa aceea de împotrivire fusese tot din instinct, oricine ar fi putut confirma fără tăgadă, căci ea n-a întors capul și nici n-a ținut buzele strâns lipite, ba dimpotrivă, i-a prins capul între palmele sale și a dus sărutul acela pe piscuri unde nu credea că poate ajunge un sărut vreodată, deși știa bine că săruturile sunt precum caprele negre și urcă cele mai înalte, mai frumoase și mai semețe culmi. Faptul că l-a lovit și apoi l-a sărutat apăsat fuseseră din instinct, dar nu și ceea ce-a urmat imediat după aceea...        

Doamna Lo continuă să zâmbească, având grijă ca bărbatul de pe scaunul pliant de alături, identic cu al său, să nu vadă capul ascuns între faldurile rochiei sale de vară. Tânărul intrase în viață sa într-o joi. Sunase la ușă pe seară, iar soții se priviseră cu mirare. Nimeni n-ar fi avut de ce să sune la ușa lor într-o seară de joi. Miercuri da, miercuri cu siguranță, pentru că era seara de bridge, dar nu joi. Așa că atunci când soțul se dusese să deschidă, soția îl privise atentă de pe fotoliul în care se încolăcise ca o pisică și citea. „Mă scuzați că vă deranjez, dar mă gândeam că poate îmi puteți închiria o cameră pentru o seară. Am venit să fac surf tocmai din - și aici tânărul spusese un nume de localitate care niciunuia dintre soți nu-i spunea absolut nimic și pe care, drept urmare, îl uitară până a doua zi - și am avut ceva probleme la hotel. Numai o noapte, vă rog. Din păcate am încercat toată seara la hotelurile de aici și n-am găsit niciun loc. Însă am o promisiune pentru mâine, când pleacă niște turiști.” Veneau destul de puțini împătimiți ai surfingului în localitatea lor. Era mică și ascunsă între munți. Până la apă nu se ajungea ușor, iar locurile de cazare erau foarte puține, având în vedere că nu era o stațiune turistică. De fapt atunci când tânărul spusese „celelalte hoteluri” se referea la cele patru pensiuni, mari și late, care ofereau masă și locuri de cazare. Și nu era nicio mirare că nu mai erau locuri, căci era vară, începuse sezonul turistic. Domnul își întorsese atunci privirile întrebătoare către doamna, în timp ce doamna dăduse din umeri și strâmbase buzele într-un gest de indiferență. Bărbatul se scărpinase după ceafă câteva secunde bune, timp în care doamna ar fi avut timp să pună de-o cafea și în cele din urmă acceptă „Bine, dar pentru o singură noapte!”. Nu fusese, desigur, o singură noapte, ci se prelungi la o săptămână, apoi la zece zile, la două săptămâni și încă o dimineață. După două săptămâni și încă o dimineață tânărul dispăruse subit, lăsând pe masa din sufragerie toți banii pentru cele cincisprezece zile de cazare, majoritatea în hârtii mici, mototolite. La fel dispăruse și soția domnului. Ea nu lăsase însă nimic în urmă, nici măcar un bilet. Abia peste o săptămână soțul primise o epistolă în cutia poștală. Era scurtă și domnul identifică imediat scrisul doamnei. „Știu că n-ai să mă poți ierta niciodată. Nici eu n-am să mă pot ierta. Dar a trebuit să o fac. Aș fi murit de mâhnire dacă n-aș fi făcut-o. Aș fi murit, dragule, știu sigur. Am căutat mult ce cuvânt să pun în locul mâhnirii: întristare, neîmplinire, insatisfacție, gol. Niciunul nu e potrivit. Iar mâhnire este un cuvânt prea frivol în contextul acesta, știu. Și dacă n-ai să mă poți ierta niciodată, încearcă te rog măcar să mă uiți”. Domnului îi sărise în ochi acel „dragule”. Doamna nu-i spusese niciodată „dragule”. A, poate demult, când fuseseră cu adevărat fericiți, dar nu după ce se căsătoriseră, asta nu, domnul știa sigur. Văzând cuvântul acela înțelese că problema e foarte serioasă și extrem de greu de îndreptat. Scrisoarea nu avea niciun nume la expeditor și desigur nicio adresă. Așa că bărbatul nu vedea nicio cale să își poată găsi soția. Nu putea face nimic altceva decât să aștepte. Își luă concediu și așteptă. Întâi cel de odihnă, apoi, când acesta i se termină, își luă unul de boală, apoi, când acesta nu mai putu fi extins, își luă unul fără plată și așteptă mai departe. Așteptă până la sfârșitul lui septembrie, când, în fine, nu mai fu nevoit să aștepte. Era tot într-o joi. Citea ziarul pe canapea și cineva sunase la ușă. Cum nu avea cine să sune joi seara la ușă, despre partidele de bridge nici nu se mai putea pune problema, domnul nu se putu gândi decât că e ea, doamna. Și avusese dreptate. „Bună seara” i-a spus ea cu ochii în pământ. El a simțit atunci o arsură în palmă, a simțit cum un ac încins îi pătrunde prin podul palmei, sfârâie prin carne împrăștiind un miros de ars îngrozitor de real și iese pe partea cealaltă. Știa că fierbințeala aceea usturătoare n-are să se ostoiască decât dacă e lovită cu putere de ceva ce-i caută palma, un obraz de exemplu. Dar domnul era un om decent și educat și cald la suflet, și știa că o palmă nu se lovește de obrazul unei femei, așa că a strâns-o în brațe și a plâns. Au plâns amândoi, dar el mai tare și mai mult decât ea. Apoi s-a dus să pună de o cafea.             

Doamna Lo privește capul de la picioarele sale. Nu mai zâmbește. Fusese o nebunie? Cu siguranță! Dar o nebunie pe care n-a putut s-o evite cu niciun chip. Nebunia copilului care vrea cu tot sufletul să se joace cu peștele auriu ce stă singurel în bolul rotund, așa că bagă mâinile până la cot în bol și îl scoate de acolo, îl pune pe covor, îl mângâie cum mângâiase cu o zi în urmă pisica din grădină, și îi dă să mănânce bomboane și cartofii prăjiți cu sos barbeque rămași în cutia de Happy Metal. Da, ea e copilul care a vrut sa mângâie peștele auriu din acvariu. Acum știe că peștii nu mănâncă cartofi prăjiți cu sos barbeque, dar atunci nu știa. Poate că ar trebuit să știe, căci era o femeie matură, cu capul pe umeri și avea umerii lați. Dar doamna Lo consideră acum că cine spune una ca asta despre altcineva e un prost, deși doamna Lo e o femeie cu bun simț și n-ar rosti în ruptul capului cuvântul „prost” referindu-se la o altă persoană. Pe ce se bazează judecata dumneaei? Pe faptul că nimeni nu merge cu vederea mai jos de umeri atunci când aude expresia „cu capul pe umeri”. Toți se opresc la cap și la umeri. Dacă după ce ar așeza capul pe umeri, oamenii aceștia ar coborî privirea mai jos și-ar da seama că umerii aceia pe care ei îi cred atât de zdraveni, stau pe piept, pe trunchiul în care se află inima, din care cauză pieptul e plin cu un abur străveziu numit de toți suflet. De aceea se poate spune fără a greși niciun pic că expresia „a fi cu capul pe umeri” se poate traduce dacă privești mai jos de umeri în „a fi cu capul pe suflet”. Și toată lumea știe că sufletul e imprevizibil, că deciziile sale nu pot fi explicate, pentru că țin de simțiri, care simțiri nu sunt un ghem de râme care stau ascunse în pământ, și pe care dacă ai o lopată bună și ceva cunoștințe în privința ramelor, le pot dezveli pe dată și scoate la soare, nu, simțirile sunt ca niște celule umane, care nu se văd și nu țin cont de ceea ce face restul trupului, dar sunt acolo în interior și se înmulțesc și tot cresc, departe de orice privire, pentru ca, în cele din urmă, să iasă din ele ceva ce nu și-ar imaginat nimeni, absolut nimeni, dacă ar fi putut vedea chiar la început bulgărașul acela de celule din care a început toata povestea, cea mai mare minune a tuturor timpurilor.           

Așa a simțit si doamna Lo, la numai câteva zile după ce s-a întors acasă. A simțit că ceva ce întâmplă înlăuntrul său. O vreme a crezut că se înșală. Și a dat să verifice dacă se înșală sau nu, iar apariția celor două liniuțe pe bețișoarele acelea înfricoșătoare i-au spus că nu se înșela. Nu le-a crezut pe primele, așa că a mai numărat două liniuțe și alte două și alte două, până când farmacista i-a spus franc „nu mai avem alte tipuri de teste, doamnă, ăștia au fost toți furnizorii, trebuie să le credeți, sunteți însărcinată”. Și de atunci doamna Lo a început să numere cum se înmulțesc celulele în pântecul său: 1, 2, 4, 8, 16, 32, 64, 128, 256, 512, 1024, 2048, 4096, 8192, 16384, 32768, 65536. Când a ajuns la 65536 doamna Lo s-a gândit că trebuie să-i spună soțului ei. Încă s-ar mai fi putut face ceva ca numărul să ajungă înapoi la zero. O altă doamnă, nu farmacista, ar fi putut râcâi cu o perie toate cele 65536 de celule de pe pereții uterului său care îndrăzniseră să se înmulțească fără permisiune și să le arunce într-o găleată cu smalț în două straturi, așa cum gospodina freacă cu peria oala murdară și aruncă urmele soioase de mâncare la canal. Dar nu știe cum să-i spună, n-are cuvintele necesare pentru a înșira o frază ca lumea care se prezinte limpede situația. De când s-a întors, doamna Lo își găsește cu greu cuvintele. De multe ori are senzația că literele se tem de ea. Asta fiindcă le găsește uneori în raftul cu lenjerie intimă, sau printre fotografiile vechi, sau în glastra cu flori ruginite, sau în cutia cu nasturi. Cum nu găsește cuvintele necesare pentru a construi fraza de care are nevoie, doamna Lo se apucă și plânge. Plânge din ce în ce mai des și mai mult. Și din moment ce cuvintele fug de dumneaei când le caută pentru a-și construi fraza care să-i explice sarcina, atunci nu găsește unele potrivite nici pentru a-i explica bărbatului de lângă ea de ce plânge. Și zilele trec și celulele parcă nu se mai înmulțesc, ci rămân așa mănunchi. 65536 de celule strânse una în alta, ca niște oi speriate, așteptând verdictul semănând cu un lup cu dinții sticlind. Și bărbatul care stă lângă ea începe propria lui numărătoare. Atâtea nopți nedormite, atâtea grețuri, atâtea vărsături, atâta oboseală, atâtea mirosuri care o deranjează, atâtea bătăi zbuciumate ale inimii. Bărbatul de lângă ea a aflat și ea plânge și mai tare, ca o cascadă sunt lacrimile ei. Iar el nu mai simte fierbințeala în palmă, ci în creier o simte. Simte cum cuiul acela trece acum sfârâind fix prin creierul său și toate conexiunile neuronale sar în lături și tot interiorul, lipsit de sforile care-l leagă, se dezmembrează în bucăți. A pierdut legătura cu brațul stâng, cu dreptul, c-un ochi, c-o ureche, cu trecutul și viitorul. Pierde toate legăturile pe care le avea cu propriul său trup și cu lumea ce-l înconjoară. Dacă ar putea ar pune o bombă sub mănunchiul acela de subansamble nefolositoare și le-ar preface în pulbere. Dar domnul este un om decent și educat și cald la suflet, așa că o cuprinde pe femeie în brațe, o strânge tare la piept și plânge din nou. Iar ea parcă aude o mare vuind și o adiere de vânt în depărtare. Sunt plânsul lui și celulele care încep iar să se înmulțească, 131072, 262144, 524288, 1048576, 2097152, 4194304, 8388608, 16777216, 33554432, 67108864.

Doamna Lo nu mai plânge. Nu mai are dreptul să plângă, trebuie să redevină femeie căci celulele din pântecul ei nu se opresc din multiplicare. Își tine mâna pe pântec și le ascultă cu buricele degetelor, așa cum degetele pianistului ascultă clapele coborând ale pianului. Un cântec de leagăn e alergarea grăbită a celulelor prin propriu-i înlăuntru, ca a unor asistente de încredere ce pregătesc salonul pentru pacientul cel nou. 134217728, 268435456, 536870912, 1073741824, 2147483648, 4294967296, 8589934592, cânta celulele din pântecul său și ea se ridică din pat și merge dincolo, în dormitorul cel mare, ridică cearceaful, se bagă în pat lângă omul care a stat lângă ea, și-și pune capul pe umărul lui. Apoi îi apucă degetele și le așază lângă ale ei. 17179869184, 34359738368, 68719476736, 137438953472, 274877906944, 549755813888, numără amândoi uluiți. La 549755813888 doamna Lo se oprește. Încetează să mai numere, căci de acum în pântecul său nu mai e o budincă de celule care se înmulțesc neîncetat, ci un ghem mic de carne care dospește și care într-o zi va deveni un bărbat bine făcut, cu corpul atletic și mușchii frumos profilați prin pânza întotdeauna prea strâmtă, având o chică blondă ca un balot de paie răzvrătite...

Călătoarea

Prima criză a avut-o într-o primăvară. S-a înmuiat deodată din picioare și a căzut lângă tocul ușii, cum cade petala de cireș lângă trunchi când sămânța se rotunjește în fruct. Ai ei s-au grăbit s-o ridice, dar fata a început să lovească năvalnic aerul cu mâinile, ca și cum s-ar fi încleștat în luptă cu un chip nevăzut, iar ei s-au ferit. A dat apoi ochii peste cap și a rămas nemișcată, doar pentru câteva clipe, pentru ca trupul firav să înceapă apoi să se zvârcolească spasmodic, săltând în umeri și-n călcâie și arcuindu-se precum un pod ridicat la repezeală peste viitura ce coboară vijelios. Ai ei au rămas înlemniți așteptând ca fata să-și vină în fire. „E posedată de diavol” a șoptit maică-sa ștergându-i cu un șervet înmuiat în răcoare, fruntea îmbrobonată. „Fugi de-aici femeie, cum de grăiești asemenea nerozii” i-a retezat vorba taică-su, privind încurcat copila ce-și venea iute în fire. Cinci minute mai încolo deschidea ușile bufetului să scoată blidele și să aștearnă masa, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar ai ei răsuflau ușurați. 

Dar asta a fost doar prima întâmplare dintr-un șir lung de alte asemenea. Femeia s-a închinat la icoană și a rugat-o să-i spună de unde vine beteșugul fetei de-i umbrea diminețile și-i ardea sufletul, dar sfântul a privit lung peste creștetul ei și n-a spus nimic, așa că femeia a rămas la gândul dintâi, că diavolul însuși umblă prin trupul copilei și-i răscolește înlăuntrurile în unele ceasuri, de nu mai e nimic așezat la locul lui. Căci numai astfel se puteau explica ochii dați peste cap de li se vedea doar albul zvâcnind în vinișoare sângerii, de parcă pupilele ar fi fugit de lumea aceasta și s-ar fi dezvelit spre cea de dincolo în ușa căreia ea se oprea și privea în jos c-o spaimă de neînțeles. „Ce vezi mamă acolo, dracii dansând?” o iscodea mumă-sa, dar ea îi zâmbea nătâng, ca și cum tocmai sosise dintr-un drum lung și obositor și nu știa despre ce se vorbește și despre cine.  

Când spasmele s-au întețit, ai ei s-au speriat și au zis că trebuie s-o ducă s-o vadă cineva, dar nu s-au înțeles dacă doftorul sau preotul. Așa că s-au dus pe rând și la unul și la altul. Dar nici primul, nici celălalt n-au știut a face ceva pentru ea, deși i-au dat și acatiste și doftorii. Au trebuit să-și vadă de fată cum văzuseră și până atunci, doar că de-acum erau obișnuiți și cu spasmele și cu aerul ce se umplea de vibrații făcând blidele să tremure pe masă și găinile să se înfoaie în cuibar. Numai că între timp aflase tot satul, femeile șușotind pe la colțuri despre copila care fuge de lumea de-aici, se luptă curajoasă cu dracii de dincolo, pentru a se întoarce înapoi, sleită de puteri și de gânduri, ca să-și vadă mai departe de viață. Curând casa a devenit loc de perindare, vecinii trecând ba să ceară vreo unealtă, ba o cană cu zahăr, ba un ou, ba ca să sfădească în privința noilor dări, sau doar să schimbe o vorbă despre cer și pământ. Se furișau adesea lângă fată și-o priveau cu ochi luminați și încercau s-o atingă, ba unii mai îndrăzneți o întrebau cum e dincolo, dar ea le zâmbea cu același aer nătâng, dând din umeri și întinzându-le o bucată de plăcintă rumenită și un pahar cu apă rece, proaspăt scoasă din fântână. Cu timpul au început a nu mai tine cont de îmbujorarea copilei și nici de buna cuviință și-au ajuns s-o întrebe șoptit, să n-audă maică-sa, dacă i-a descoperit pe-ai lor. „Pe mama ai văzut-o? O știi doar, cu basmaua cenușie cu firișoare vișinii. Și-n picioare cu gumarii ăia negri.” „Da p-a mea, p-asta mică o văzuși? Că nu trebuie să se fi schimbat mult, nu-i anul de când plecă”. „Apăi poți vorbi cu ăl bătrân, că vreau să știu cum îi e. Tușea tare când o plecat și poate are nevoie de vreo boarfă de-i frig.”. Ea le zâmbea tuturor cu aerul ei pierdut, tot mai pierdut, de parcă plecările dese o istoveau într-adevăr și-i topeau și puterile și vorbele. Nu răspundea niciunuia, doar zâmbea tâmp. O singură dată a răspuns unui om din vecini care a intrat în casa lor mică și șubredă, s-a dus întins la ea, s-a așezat pe laviță și răsucindu-și temător pălăria între degetele mari și crăpate i-a șoptit ceva la ureche. Omului aceluia, despre care știa că-i muriseră toți cei apropiați, i-a răspuns, da. Nimănui altcuiva. 

Abia peste ani după ce ai ei s-au prăpădit unul câte unul și ea i-a îngropat și s-au mai dus mulți dintre cei ce veniseră să-i ceară să iscodească dup-ai lor în lumea cealaltă, si după ce însuși omul cu pălăria boțită murise, iar trupul lui fusese ars și cenușa îi fusese împrăștiată peste câmp, și-n primăvara următoare locul se umpluse de flori colorate și frumos mirositoare, abia atunci a povestit în sfârșit unei babe curioase ce vorbise cu el. „Mi-a spus să le transmit alor lui să nu-l aștepte, că el n-are să vie. Și deși atunci n-am înțeles ce vrea să spună, i-am promis c-o să le zic întocmai. Acum înțeleg.”