Pescǎruşii

Bǎrbatul se apropia cu paşi mǎrunţi de intrarea pe pod. Când ajunse în locul în care drumul era tǎiat în douǎ de grinzile metalice paralele înfipte în asfalt, separând practic podul de restul şoselei, se opri. Mǎsurǎ îndelung din priviri structura metalicǎ giganticǎ dar nu cu ochii admiratorului de capodopere inginereşti ci mai degrabǎ cu ochii hulpavi ai unui hoţ mǎrunt de buzunare gata sǎ dea lovitura vieţii. Îşi roti ochii împrejur şi fu mulţumit sǎ constate cǎ nu era ţipenie de om. Nu se fǎcuse încǎ cinci, abia se crǎpa de ziuǎ şi puţini se treziserǎ. Îşi ridicǎ gulerul cǎmǎşii, apoi îşi bǎgǎ mâinile în buzunare, îşi îndesǎ capul între umeri şi-şi continuǎ drumul. Dimineţile erau rǎcoroase. De vreo sǎptǎmânǎ era chiar frig, deşi vara ar fi trebuit sǎ fie aproape. Nu dormise deloc, fǎcuse tot felul de socoteli, învârtise lucrurile pe toate feţele şi rezultatul analizei i se pǎrea firesc, chiar dacǎ uşor exagerat. Cu colţul privirii zǎri râul învolburat. Era vânǎt ca un cadavru lovit în moalele capului şi abandonat sub piciorul de pod. Se chircea spasmotic între malurile înguste, apoi se întindea cu mişcǎri bruşte şi puternice izbind în pereţii stâncoşi ca şi cum ar fi încercat sǎ iasǎ din matca pe care i-o hǎrǎzise bunul Dumnezeu şi sǎ se târâie peste câmp încotro o vedea cu ochii.
Bǎrbatul ajunse lângǎ arcul de fier ce se lungea ca un şarpe uriaş cu coada pe un mal şi cu fǎlcile late muşcând din celǎlalt.. Îl privi îngândurat ca şi cum n-ar fi fost acolo. Lǎsǎ palma moale peste metalul rece. Era unul din cele mai vechi poduri din oraş. Fusese acoperit cu o vopsea verde închis ce se scorojise în vreme şi trebuise acoperitǎ ulterior cu altǎ vopsea verde închis, care se scorojise şi ea la rândul ei şi trebuise acoperitǎ cu altǎ vopsea verde închis.... Privi arcul de cerc ce unea malurile semǎnând cu o potecǎ metalicǎ mǎrginitǎ pe stânga şi pe dreapta de nituri mari asemeni luminilor de la cǎile de evacuare din avion pe care ţi le aratǎ stewardesele de fiecare datǎ când motoarele se ambaleazǎ. “Brrrr, ce frig” – îşi spuse bǎrbatul alergându-şi privirea pânǎ în vârful podului şi-aducând-o repejor înapoi. Mai plesni o datǎ fierul cu palma, apoi continuǎ sǎ meargǎ pe lângǎ icsurile mari ce susţineau arcul de cerc şi se îmbrǎţişau ca dansatorii greci ţinându-se pe dupǎ umeri într-un şir nesfârşit de parteneri. În dreptul unuia dintre stâlpii ce plecau oblic spre cer se opri. Privi în sus, apoi mulţumit de ceea ce vǎzu se aplecǎ şi începu cu mişcǎri molcome sǎ-şi desfacǎ şireturile de la pantofi. Îşi scoase tacticos pantofii, îi lipi unul de altul, apoi apuncându-i cu douǎ degete de partea din mijloc îi sprijini în lateral pe metalul rece. Scoase apoi şosetele şi le îndesǎ în pantofi. Pe partea cealaltǎ a podului trecea o femeie. O vǎzu cum îl priveşte şi o secundǎ avu impresia cǎ ii dǎ bunǎ dimineaţa dar femeia îndreptǎ capul şi-şi continuǎ grǎbitǎ drumul spre muncǎ. Îşi frecǎ palmele apǎsat, ca un gimnast care îşi pregǎteşte exerciţiul la barǎ şi începu sǎ urce. Nu privea nici în jos, nici în stânga, nici în dreapta, nici în sus. Doar înainte, alegând cu grijǎ buloanele groase ce susţineau cele douǎ pǎrţi laterale ale picioarelor metalice pentru a-şi sprijini picioarele şi mâinile. Deşi se gândea cǎ are sa fie mai frig pe mǎsurǎ ce urcǎ, nu era aşa. Soarele ieşise de sub gluga rotundǎ a câmpiei şi începuse sǎ topeascǎ umbrele subţiri ce se lungeau deznǎdǎjnuite spre apus. Când ajunse în locul în care beţele oblice se întâlnesc se opri. Îşi fǎcu loc printre bare, buloane şi alte fierǎtǎnii şi se aşezǎ pe mijlocul icsului. Era exact la jumǎtatea podului. Râul vuia sub picioarele sale. Oraşul era încǎ adormit, ici colo se zǎreau lumini în ferestre. Inspirǎ adânc. Apoi încǎ o datǎ. Şi încǎ o datǎ. Aerul era tare ca un coniac vechi bǎut dimineaţa pe stomacul gol. Un corb se învârtea în cerc undeva în faţa sa. Bǎrbatul îşi duse mâna la buzunarul cǎmǎşii, ezitǎ sǎ scoatǎ ceea ce cǎuta, o ţinu câteva secunde în aer şi în cele din urmǎ o aşezǎ la loc în poalǎ. Corbul se rotea ca şi cum şi-ar fi fǎcut gimnastica de înviorare. Nu pǎrea interesat de nimic, fǎcea doar cercuri largi şi încerca sǎ profite cât mai mult de curenţii de aer de deasupra apei, evitând pe cât posibil sǎ-şi vânture aripile. Stomacul bǎrbatului începu sǎ ghiorţǎie zgomotos dar el nu-l auzi, gândurile sale plutind deasupra oraşului precum corbul şi coborând ici colo printre clǎdirile de piatrǎ pentru a inspecta amintiri vechi sau întâmplǎri recente. Pasǎrea îşi finalizase încǎlzirea şi cǎuta un loc unde sǎ se aşeze. Bǎrbatului nu-i veni sǎ creadǎ când corbul, terminând de desenat ultimul cerc chiar în dreptul sǎu, se apropie de el şi se lǎsǎ pe o barǎ metalicǎ lângǎ umǎrul lui. “Cioclu naibii, nu puteai sǎ fii pescǎruş?!” – murmurǎ bǎrbatul şi fǎcu vânt cu mâna înspre corb. Acesta nu se mişcǎ. Bǎrbatul, teribil de nemulţumit de reacţia corbului, îl fixǎ în vizor, îşi arcui braţul, apoi îl azvârli în direcţia sa. Corbul se feri, fâlfâi o singurǎ datǎ din aripi şi se aşezǎ douǎ bare mai încolo unde bǎrbatul nu-l mai putea ajunge. Era negru tǎciune, un pic lucios, cu ciocul galben şi o dungǎ gri pe burtǎ. “Şuuu...!” – fǎcu bǎrbatul înspre el încercând sǎ-l sperie. “Craaa...” – ripostǎ corbul fǎrǎ nici cea mai micǎ intenţie de a se mişca din locul pe care îl ocupase. Bǎrbatul renunţǎ sǎ-l mai sâcâie, se fǎcu comod şi extrase din buzunar hârtia pe care voise s-o scoatǎ ceva mai devreme. Era o singurǎ paginǎ, mototolitǎ şi stâlcitǎ pe care erau scrise cu pix negru aproximativ douǎzeci de rânduri. Bǎrbatul o despǎturi, o netezi cu dosul palmei apoi îşi aruncǎ ochii peste ea. “Motive pentru care e musai sǎ trǎieşti” era scris în cap de listǎ şi sub acest titlu erau doar douǎ rânduri scurte: “sǎ laşi urmaşi” şi “sǎ nu mânii pe Dumnezeu”. Bǎrbatul se strâmbǎ a mirare. Doar douǎ motive i se pǎreau cam puţine pentru o acţiune de o asemenea anvergurǎ şi nici nu se dovedeau a fi un argument sustenabil. Încercǎ într-o doarǎ sǎ gǎseascǎ rapid, aşa la prima vedere, alte motive pentru care ar fi musai sǎ trǎieşti, dar mintea sa nu reuşea sǎ se desprindǎ la mai mult de un metru de corbul negricios. Aşa cǎ trecu la al doilea capitol din listǎ “motive pentru care ar fi bine sǎ trǎieşti” ce conţinea de data aceasta mai multe subpuncte notate meticulos cu cifre arabe de la unu la treisprezece.
1. sǎ mǎnânci şi sǎ bei
2. sǎ faci sex
3. sǎ rezolvi ecuaţia lui Bayes
4. sǎ te uiţi la fotbal
5. sǎ te rǎtǎceşti în pǎdure
6. sǎ râgâi
7. sǎ faci pipi în piscina cu valuri a lui Bob
8. sǎ mǎnânci chips
9. sǎ ai Corvette decapotabil
10. sǎ te îmbeţi cu bǎieţii
11. sǎ priveşti fesele studentelor
12. sǎ scrii mǎscǎri pe zidul de la WC
13. sǎ adormi pe bancǎ în parc
Mmm... treisprezece – ridica el din sprânceanǎ. Nu îşi amintea cum de-a ales sǎ se opreascǎ tocmai la treisprezece. Nu erau toate ideile lui, unele erau adunate de la amicii care în decursul timpului dovediserǎ un apetit special pentru trǎit bine şi de la care încercase mereu sǎ se inspire.
Bǎrbatul privi partea a doua a listei ca şi cum ar fi fost scrisǎ de un extraterestru. Ochii priveau fix lista dar gândul bǎrbatului zburase deja în alte zǎri. Ochii i se umezirǎ. O mânǎ i se lipi de fierul rece şi începu sǎ se încleşteze. Apoi brusc bǎrbatul scuturǎ din cap şi reveni înapoi între braţele icsului. Privi lista ca şi cum ar fi vǎzut-o prima datǎ şi strâmbǎ din nas când observǎ cǎ toate subpunctele de la unu la treisprezece erau tǎiate cu o linie dreaptǎ continuǎ. La fel şi “sǎ laşi urmaşi” de la primul capitol. Singura frazǎ care nu era tǎiatǎ era “sǎ nu mânii pe Dumnezeu”. Bǎrbatul se încruntǎ şi mai tare. “Sǎ nu mânii pe Dumnezeu? Asta îmi ceri?! Dupǎ tot ce mi-a fǎcut, tu asta îmi ceri?!” murmurǎ el şi gura i se umplu de cuvinte murdare pe care le plimbǎ dintr-un obraz în celǎlalt ca pe pietrele lui Demostene. În cele din urmǎ le scuipǎ peste râul şerpuit ce începuse sǎ se întremeze şi sǎ-şi însolzeascǎ spinarea. “Tu spui asta?! - continuǎ bǎrbatul dupǎ ce se şterse cu mâneca cǎmǎşii la gurǎ – Tu spui asta, care ţi-ai bǎtut joc de mine!? Bestie!” - şi rememorǎ rapid ca un film dat pe fast forward ultimele douǎspreze luni. Cum cu un an înainte îşi transformase toate economiile ba chiar se mai şi împrumutase pentru a cumpǎra acţiuni. Nevastǎ-sa îl tot bǎtuse la cap. “Cum vrei sǎ ne descurcǎm?! Cu salariul tǎu de profesor?! Nu vezi cǎ abia o ducem de la o zi la alta?!”. Puţin a lipsit sǎ i-o strige în faţǎ sǎ-i zvârle toatǎ zeama urât mirositoare a relaţiei lor peste ochi. Schimbaserǎ casa de trei ori în ultimii zece ani, maşina de patru, de fiecare datǎ cu altele mai scumpe. Haine îşi cumpǎra în fiecare sǎptǎmânǎ. Fiicǎ-sii la fel. Datorii şi rate aveau peste tot. Cum dracu sǎ ajungǎ banii. “Doar nu vrei sǎ-mi caut eu job! Tocmai acuma” – îi spusese ea ca şi cum angajarea ar fi fost o faptǎ mai mult decât indecentǎ. Tot ce s-a întâmplat dupǎ aceea a fost nǎucitor, a fost un coşmar amar. A simţit rapid primele semne dar a crezut cǎ e ceva trecǎtor şi cǎ bursa îşi va reveni. Când a decis cǎ ar fi timpul sǎ vândǎ, piaţa s-a prǎbuşit brusc, cu zgomot puternic, ca o salǎ de concert în care orchestra de coarde insistǎ sǎ toarcǎ sunetul acela concret, rotund si sǎ-l subţieze pânǎ se face fir lung de mǎtase, din ce în ce mai lung şi mai subţire, pânǎ când întinse la maxim coardele cedeazǎ şi totul se prǎbuşeşte peste un stal din care spectatorii privesc înmǎrmuriţi ceea ce pare mai mult decât un spectacol de pantomimǎ.
S-au dus toate ca piesele de domino pe care le aranjase de atâtea ori pentru puştoaicǎ. Întâi casa, apoi maşina, apoi toate celelalte bunuri şi în cele din urmǎ slujba. Ea n-a aşteptat sǎ pice toate. Când a vǎzut cǎ prima piesǎ începe sǎ se încline a bǎgat divorţ şi a dispǎrut. Un an de zile a încercat sǎ batǎ la uşi închise, prieteni, colegi, vecini, necunoscuţi, organizaţii umanitare. Unii îi închideau uşa în nas, alţii îi spuneau franc “n-am pentru mine, pentru tine nici atât”. Mai bine de jumǎtate de an a dormit în stradǎ şi a cerşit. Din asta a trǎit. A îndurat umilinţe, dureri, bǎtǎi, frig, ploaie. A învǎţat sǎ se adapteze. Pânǎ într-o zi când a vǎzut-o pe fatǎ. A vrut s-o atingǎ, dar ea s-a fǎcut cǎ nu-l cunoaşte şi şi-a continuat drumul scuipând pe locul unde îi atinsese pielea şi ştergându-l cu o batistǎ moale. Atunci a luat decizia. Fǎrǎ urǎ, fǎrǎ patimǎ. A pus pe listǎ toate motivele pentru care cineva în locul lui ar mai fi vrut sǎ trǎiascǎ. Apoi le-a şters unul cate unul.
Bǎrbatul îşi scoase pixul şi tǎie cu o linie apǎsatǎ şi ultimul subpunct “sǎ nu mânii pe Dumnezeu”. “Cine pe cine a mâniat, poţi sǎ-mi spui?!” – întreba el privind în sus şi scrâşnind cu nǎduf ca şi cum ar fi înfipt în cele din urmǎ sabia în pieptul adversarului dupǎ un duel lung şi istovitor din care nimeni nu ştie clar cine e învinsul şi cine e învingǎtorul.
Corbul îl privea atent. Fie cǎ era un obişnuit al locului şi ştia ce va sǎ urmeze, fie cǎ avea de gând sǎ fure câte ceva din lucrurile strǎlucitore ale bǎrbatului, îl urmǎri cu privirea tot timpul fǎrǎ sǎ-şi ia ochii de la el, înclinând capul ca un robot în stânga sau în dreapta. Bǎrbatul se ridicǎ în picioare. Privi în jos şi simţi cum îl apucǎ ameţeala. Nu-i plǎcea compania corbului. Se cǎţǎrǎ înspre el şi încercǎ sǎ-l uşuie din nou. De data asta corbul zburǎ şi se asezǎ tocmai în vârful arcului de fier. Bǎrbatul îl privi cum se instaleazǎ şi cum îl priveşte în continuare iscoditor. Apoi brusc îşi fâlfâi aripile şi se depǎrtǎ o aruncǎturǎ de aripǎ, aşa cum fǎcuse puţin mai devreme. Bǎrbatului i se pǎru cǎ vǎzuse şi-o mânǎ. Privi atent. Într-adevar dupǎ nici zece secunde o mânǎ se îndreptǎ iar cǎtre corb fǎcându-l sǎ se mute din nou.
- Heiiii... – strigǎ bǎrbatul cât putu de tare dar nu primi nici un rǎspuns.
- Heiii – strigǎ el din nou şi mai puternic şi un cap ciufulit apǎru dintre barele metalice ale podului. Era un bǎrbat tânǎr şi subţire.
- Cine dracu eşti? – întrebǎ ciufulitul vizibil deranjat.
- Jones, Martin Jones – rǎspunse bǎrbatul şi pe buze îi înflori un zâmbet livid. Profesor la George Washington University.
- Nu asta te întrebam. Ce dracu cauţi aici? Asta voiam sǎ ştiu. Eşti de la Eastern Bridges? – reluǎ capul cuifulit dar bǎrbatul nu înţelese clar ce voia.
- Nu. Eu sunt din piaţǎ - clarificǎ el lucrurile. Dar tu cine eşti?
- Mike – rǎspunse ciufulitul sec, apoi adǎugǎ – Dacǎ nu eşti de la compania de poduri atunci ce dracu cauţi aici sus?
- Voiam sǎ mǎ sinucid! – îi rǎspunse bǎrbatul franc.
- Tot azi? – întrebǎ tânǎrul vǎdit enervat de întorsǎtura pe care o luase tragica sa poveste.
- Îhî – murmurǎ bǎrbatul. Tu de când eşti aici?
- De azi noapte, voiam s-o fac acuma dimineaţǎ! Tare m-ai încurcat. Înţelegi?!
- Şi tu.
Apoi o vreme se fǎcu linişte. Bǎrbatului începurǎ sǎ-i tremure picioarele aşa cǎ se aşezǎ uşurel înapoi pe pilonii de metal. Privi în sus. Corbul stǎtea liniştit la doi metri de ciufulit şi privea fix în jos înspre el. Pǎrea sǎ fie mai interesant decât ciufulitul. Pielea şarpelui de dedesubt îşi recǎpǎtase culoarea argintie şi râul mişca iar ca un şarpe viu şi nestǎpânit.
- De ce vrei s-o faci? – întrebǎ bǎrbatul obosit de tǎcerea ce acoperise podul.
- M-a lǎsat gagica. A plecat cu altul.
- O iubeai?
- Ce întrebare! Bineînţeles cǎ o iubeam. Altfel crezi cǎ alegeam sǎ mǎ sinucid?
Apoi brusc corpul fusiform alunecǎ de pe ultimul pilon pânǎ pe grinda de sub marele arc metalic. Doi ochi mici şi rotunzi îl privirǎ scrutǎtor.
- Bineînţeles cǎ eşti moş. Ştiam eu cǎ eşti moş. Nu înţeleg de ce moşii aleg sǎ se sinucidǎ. De ce dracu voi moşii nu staţi acasǎ sǎ vǎ vedeţi de-ale voastre, sǎ tundeţi gazonul, sǎ beţi o bere, sǎ vǎ regulaţi fata-n casǎ şi s-aşteptaţi moartea sǎ vinǎ sǎ vǎ ia de acasǎ - reluǎ ciufulitul înfuriat. Pentru moşi se asigurǎ aceste servicii gratuit. Vine ea acasǎ, nu trebuie sǎ urci matale pânǎ aici, înţelegi?!
- Înţeleg, dar eu n-am casǎ, poate cǎ aş fi stat acolo şi-aş fi aşeptat-o dacǎ aveam.
Ciufulitul nu-i rǎspunse. Pǎrea sǎ-l doarǎ în cot de necazul bǎrbatului. Dar nu era aşa!
- De ce n-ai?
- Mi-a luat-o banca înapoi pentru cǎ nu mi-am putut plǎti rata.
- Nasol. Nevastǎ-ta n-are, vecinii, prieteni... n-ai gǎsit pe nicǎieri unde sǎ stai?
- Tz...... Toţi mi-au închis uşa în nas. Îi înţeleg, Majoritatea o duc greu, au copii, unii stau cu bagajele fǎcute la uşǎ şi cu ochii pe bursǎ. Mde.. profesori. Nevastǎ-mea m-a pǎrǎsit!
- S-a cǎrat?! – începu ciufulitul sǎ râdǎ violent. Aşa-ţi trebuie dacǎ ţi-ai luat o scorpie. Te-a lǎsat în rahat pânǎ-n gât, aşa-i?!
- Îhî – recunoscu bǎrbatul – pânǎ mai sus de gât!
- Şi unde dracu stai acuma?
- La primǎrie...
- La primǎrie? – îl întrerupse ciufulitul şi ochii i se bulbucarǎ spre el.
- La primǎrie pe stânga – reluǎ bǎrbatul – pe 72 e un canal de termoficare. Cobori şi la vreo cincizeci de metri mai încolo e un cǎmin de vane. Acolo stau.
- Ptiu..... – scǎpǎ ciufulitul printre dinţi.
- A fost greu pânǎ l-am obţinut. Despre locul ǎsta vorbesc. Ne-am tǎiat cu toxicomanii. Era al lor. Ei îşi fǎceau veacul pe acolo.
- De acolo ai tǎietura aia nasoalǎ pe faţǎ?
- Da. Se vede de-acolo? – întrebǎ bǎrbatul pipǎindu-şi cicatricea care se întindea de la colţul buzei pânǎ la ochi. Mi-a fǎcut-o unul cu cuţitul. Eu n-aveam atunci. M-am apǎrat doar cu haina. Acum port tot timpul cuţitul la mine. Nu-i rǎu acum - cǎutǎ bǎrbatul sǎ îndulceascǎ lucrurile. Ne-au lǎsat pe noi intelectualii acolo. Mai e un profesor de arte, un inginer şi doi economişti.
- Ca lumea – concluzionǎ ciufulitul ironic, dar bǎrbatul o luǎ de bunǎ şi adaugǎ:
- Îhî, nici poliţiştii nu ne mai bat. De când s-a adâncit criza şi Dow Jones a rupt pragul de 9000 de puncte ne lasǎ în pace.
Ciufulitul începu sǎ râdǎ în hohote din nou.
- E frumoasǎ prietena ta? – îl opri bǎrbatul nemulţumit de dezlǎnţuirea sa obraznicǎ.
- E.
- Cum o cheamǎ?
- Mary. Mary Stevenson. O dulceaţǎ de fatǎ, dar îi cam fug ochii dupǎ bǎrbaţi. Una douǎ mǎ lasǎ cu curu-n baltǎ şi o vǎd cǎ-i curg balele dupǎ vre-un negru cu scula mare. Dracu s-o ia cǎ nu mai înţeleg nimic din ce vor femeile. Cât am fost în facultate mi-am tras-o cu toate puicuţele şi mi-a mers vorba. Acuma când am lǎsat-o mai moale cu sexu şi încerc s-o dau pe filing nu vǎd nici un fel de rezultat. Nu se îndrǎgosteşte nici una de mine. Pe asta o iubesc. Credeam cǎ mǎ iubeşte şi ea. Am trecut prin multe împreunǎ. Am plâns unul pe umǎrul celuilalt. Era sǎ şi murim împreunǎ.
- Cum? – tresǎri bǎrbatul.
- Pe şosea – rǎspunse ciufulitul sec şi bǎrbatul nu insistǎ.
- Nu ştiu ce sǎ zic. Totul e metafizicǎ. Important e sǎ pǎtrunzi în sufletul ei. Dacǎ îţi faci loc acolo, totul e simplu. Chestia asta nu e însǎ ca o operaţie de schimbat valva la inima, tai, bagi valva, coşi şi gata, reparaţia terminatǎ, inima nouǎ. E aşa... ca o împletiturǎ. Ca un coş de nuiele. Trebuie lucrat de jur împrejur, împletit, tras şi iar împletit. Apoi întins şi iar împletit.
- Împletit cu ce? – se arǎtǎ ciufulitul nedumerit.
- Cu ce ai deja, cu ce existǎ, cu ce ai pus acolo...
- Ce predai? – îl întrerupse brusc ciufulitul.
- Matematica.
- Credeam cǎ literatura, vorbeşti ca un poet, nu ca un matematician.
- Matematica şi poezia se împletesc. Uite aşa se împletesc – îi arǎtǎ bǎrbatul cele douǎ mâini înlǎnţuite în vârful degetelor. Ca la Omar Khayyam.
- Ca la cine? La Homer?
- Omar Khayyam – repetǎ bǎrbatul, apoi renunţǎ - las-o baltǎ. Dupǎ care brusc explodǎ.
- Cum ai zis c-o cheamǎ pe prietena ta?
- Mary. Mary Stevenson.
- Ma-ry-Ste-ven-son – silabisi bǎrbatul încântat. N-a fǎcut la George Washington?
- Ba da.
- Ha, mi-a fost elevǎ.
- Ei pe dracu!
- Îhî, chiar aşa – apoi dupǎ câteva clipe de pauzǎ în care încercǎ sǎ rememoreze timpurile acelea – e o minunǎţie de fatǎ. Dacǎ pui mâna pe fata asta eşti mare amice.
Ciufluitul nu spunea însǎ nimic. Un timp se lǎsǎ o tǎcere apǎsǎtoare, mai apǎsǎtoare decât arcul metalic sprijit pe pilonii încrucişaţi în ics ca braţele dansatorilor greci.
- Ai numǎrul ei? – întrebǎ bǎrbatul brusc speriind corbul care asista cuminte la discuţia lor, nedumerit cǎ nici unul dintre combatanţi nu se hotǎrâse sǎ facǎ pasul decisiv.
- Îl am desigur dar n-am de gând s-o sun. De ce-aş suna-o?!
- Dǎ-mi mie numǎrul.
- Eşti tâmpit?! Vrei s-o suni tu? Nu-ţi dau nimic.
- Promit sǎ nu-i spun absolut nimic despre tine. Îmi dau cuvântul.
- Dar ce-ai sǎ-i spui?
- O invit la ceai!
- Şi nici un cuvânt despre mine?! – întrebǎ ciufulitul neîncrezǎtor.
- Nici un cuvânt. – spuse bǎrbatul şi încrucişǎ degetele a promisiune. Şi asta deşi o iubesti la nebunie?!
- Deşi o iubesc la nebunie.
- E-n regulǎ!
Capul ciufulitului dispǎru dupǎ barele metalice apoi reapǎru. Notezi?! Şi îi dictǎ numarul.
- O.K. Fii atent.
Telefonul ţârâi doar de douǎ ori şi o voce de şoricel rǎspunse imediat.
- Alo da, aici Mary.
- Bunǎ Mary. Sunt profesorul Jones. Martin Jones de la George Washington University.
- Aaa...... bunǎ ziua domnule profesor. Ce mai faceţi? Nu v-am mai vǎzut demult. De trei ani.
- Exact de trei ani Mary. Ştii... Te-am vǎzut asearǎ prin oras. Arǎţi extraordinar Mary. Te-ai schimbat de când ai terminat facultatea. Ai devenit o femeie frumoasǎ.
- Vai domnule profesor.... – chicoti fata.
- Serios, ai devenit o femeie foarte frumoasǎ. Deja din ultimul an erai cea mai frumoasǎ fatǎ din serie.
- Exageraţi domnule profesor. Gill era. Nu vǎ mai amintiţi?!
Bǎrbatul zâmbi. Îşi amintea desigur de povestea cu Gill, cine nu şi-ar fi amintit?! Se întâmplase chiar în ora lui. Cursul despre şirurile Couchy. Nick şi Gill stǎtuserǎ toatǎ ora de vorbǎ. Îi urmǎrise cu coada ochiului. La un moment dat Gill a ridicat mâna. “Domnule profesor, am o problemǎ complicatǎ si as dori sǎ mǎ ajutaţi s-o lǎmurim” “Desigur Gill, spune” “Domnule profesor, Nick spune cǎ Mary are cei mai frumoşi sâni de aici şi eu nu ştiu ce sǎ cred”. Îl trecusera toate sudorile. Nici nu mai auzea, nici nu mai vedea, a trebuit sǎ-şi scoata ochelarii şi sǎ şi-i şteargǎ pentru cǎ se aburiserǎ. “Şi vrei sǎ lamurim asta aici, acum, în ora mea?” “Da domnule profesor” – a rǎspuns Gill hotǎrât şi a ridicat tricoul arǎtând tuturor o pereche de sâni lunguieţi în formǎ de parǎ, dar fermi şi ispititori. Dupǎ un minut de blocaj toatǎ sala a început sǎ râdǎ şi sǎ fluiere. Apoi toţi au întors capul spre Mary scandând: “Ma-ry, Ma-ry, Ma-ry”. Mary n-a stat mult pe gânduri, şi-a scos tricoul, apoi fǎrǎ ezitare şi-a desfǎcut sutienul ridicând din cupele lui doi boboci mici de trandafir. Nick le-a privit pe amândouǎ şi a hotǎrât fǎrǎ ezitare: “Ai dreptate, tu îi ai!”. Fusese cel mai penibil moment din întreaga sa cariera.
- Nu mai ai aceiaşi sâni mici, Mary.
- Vai domnule profesor – chiţǎi puştoaica – mǎ faceţi sǎ roşesc.
- Cum stai cu baieţii? Ai pe cineva?
- Da domnule. Am un prieten. Momentan suntem.... certaţi dar..... suntem împreunǎ.
- Îţi place? - plusǎ bǎrbatul – e de treabǎ?
- Îmi place, e funny, e isteţ. E un pic cam prea gelos dar e ok.
- Mary ce-ai zice dacǎ te-aş invita sǎ luam micul dejun împreunǎ?!
- De ce nu, domnule profesor.
- Ştii podul vechi?! Cel din sud. Ne putem întâlni pe podul vechi în jumǎtate de orǎ? Şi apoi mergem în sus pe River Hills sǎ bem un ceai şi sǎ mâncǎm brioşe cu coacǎze.
- Desigur.
Oraşul începuse sǎ se anime. Soarele încǎlzise dimineaţa şi atingea cu bagheta sa magicǎ oameni şi lucruri trezindu-le la viaţǎ. Podul începuse sǎ fie intens circulat, mai ales în direcţia spre centru.
- Dacǎ vine şi vrea s-o facem sǎ fiu al dracului dacǎ mǎ mai sinucid – încheie bǎrbatul subiectul, având grijǎ sǎ fie auzit de ciufulit.
Ciufulitul mormǎi ceva de neînţeles apoi se fǎcu nevǎzut printre pilonii de metal.
O clipǎ îi fu teamǎ cǎ ciufulitul o s-o facǎ. Apoi zâmbi şi se linişti fiind convins cǎ nu se va arunca înainte ca fata sǎ soseascǎ. Douǎzeci şi cinci de minute nici unul, nici altul n-a mai scos vre-un sunet. Aşteptau încordaţi.
- Trebuie sǎ soseascǎ – murmurǎ bǎrbatul ca pentru sine şi nici nu închise bine gura cǎ o maşinǎ galbenǎ frânǎ brusc pe pod. Amândoi bǎrbatii tresǎrirǎ. O clipǎ nimic nu mişcǎ, apoi din maşinǎ coborî o domnişoarǎ minionǎ cu pǎrul roşcat şi trupul strâns într-un tricou mulat pe corp şi o pereche de blugi aşişderea. Îşi aruncǎ privirea lung spre oras, apoi spre periferie, dupǎ care îşi privi ceasul.
- Heeei sunt aici – strigǎ bǎrbatul dar zgomotul maşinilor îi acoperi vocea. Maryyyy ....... sunt aici – Maryyyyy ......... Maryyyyyyy .......
În cele din urmǎ fata îl auzi şi înǎlţǎ capul.
- Domnul profesor Jones? Martin Jones? – bâigui fata neînţelegând nimic din ceea ce se întâmplǎ. Ce faceţi acolo sus?
- Eeee..... complicat de povestit. Una peste alta, sunt aici pentru cǎ azi dimineaţǎ am vrut sǎ mǎ sinucid. Şi dacǎ nu veneai aş fi fǎcut-o! – completǎ el.
- Din cauza mea? – întrebǎ fata teribil de stânjenitǎ.
- Nu, nu din cauza ta. Din cauza crizei.
Fata tǎcu. Nu înţelegea chiar nimic. Şi se gândea cǎ ar fi mai bine sǎ plece. Profesorul Jones nu pǎrea sǎ fie în toate minţile. Nu semǎna deloc cu cel pe care îl cunoscuse ea, timid, corect, sobru.
- Nu vreţi totuşi sǎ coborâţi?
- Mmm...... pânǎ mai adineauri aş fi coborât cu mare plǎcere şi am fi mers amândoi la The Great Maluba sǎ luǎm micul dejun dar de câteva minute mi-am schimbat pǎrerea. Nu mai cobor de aici decât împreunǎ cu noul meu prieten – spuse bǎrbatul şi arǎtǎ cu degetul in sus spre ultimul etaj. E colegul meu de suferinţǎ. Ne-am întâlnit dis de dimineaţǎ aici. Ghinionul dracului sǎ vrem sǎ ne sinucidem amândoi pe acelaşi picior de pod. Cred cǎ îl cunoşti şi tu. Îl cheamǎ Mike – terminǎ bǎrbatul apoteotic ca un cvintet de coarde zburdând pe aripi de vânt cǎtre finalul fericit.
- Mike!?!?!? – ţipǎ fata. Mike al meu?
- Al dracului sǎ fii! Ai spus cǎ nu zici nimic despre mine – îşi arǎtǎ ciufulitul cǎpşorul dintre barele de metal.
- Mikeeeeeee........ – ţipǎ fata sfâşietor. Ce cauţi acolo? – şi fǎrǎ sǎ aştepte un rǎspuns începu sǎ se jeleascǎ - Coborǎ te rog! Te rog frumos dǎ-te jos de acolo. Vrei sǎ mor de inimǎ?! Vino încoace te rog. Hai vino la mine.
Ciufulitul ezitǎ, zvârcolindu-se enervat între bucǎţile de metal, ca un leu în cuşcǎ.
- Tinere domn, o frumoasǎ domnişoarǎ doreşte sǎ-ţi vorbeascǎ. Nu vrei sǎ cobori? De acolo nu vei auzi nimic din ceea ce vrea sǎ-ţi spunǎ.
- Sǎ te ia dracu – slobozi tânǎrul printre dinţi şi începu sǎ coboare. Apoi se rǎzgândi şi urcǎ la loc.
- Mikeeee.......... Mikeeee.......... vino odatǎ, nu te prosti........ Mikeee........Mike te iubesc, vino te rog – strigǎ fata cu mâinile pâlnie la gurǎ.
- Olecuţǎ de rǎbdare cǎ vine acuş acuş, îşi aranjeazǎ costumul – zâmbi bǎrbatul şi amândoi îşi pironirǎ ochii spre locul în care ciufulitul stǎtea ascuns ca într-o scorburǎ. Dupǎ câteva minute de nemişcare se zǎri un picior care cautǎ timid o treaptǎ solidǎ. Apoi altul.
Când amândoi ajunserǎ la baza stâlpului fata alergǎ cu ochii în lacrimi spre ciufulit şi-l cuprinse cu braţele ei micuţe.
- De ce mi-ai fǎcut asta baby? Ai vrut sǎ mor? Ai vrut sǎ mǎ omori baby? – se miorlǎi ea topindu-se în braţele lui. O vreme n-au mai zis nimic. El o mângâia într-una pe pǎr şi o sǎruta pe creştet iar ea îl strângea în braţe ca şi cum cineva ar fi aruncat-o de pe lunǎ iar ea s-ar fi prins cu disperare de colţul ei ascuţit.
- Ei cum rǎmâne cu micul dejun?! Ştiu un bistro mişto în sus pe River Hills. Azi face ciufulitul cinste - zâmbi bǎrbatul mângâindu-se domol pe burtǎ şi o porni încet înainte spre The Great Maluba, urmat îndeaproape de cei îndrǎgostiţi.

Alan d-ala

De n-oi fi acasǎ, sǎ ştiţi cǎ m-am pitit sub o frunzǎ mare de leuştean. Umblǎ dupǎ oasele mele bǎrbatul ce-l gǎzduiesc.

jurnalul unui om fericit – end of story

beatrice mǎ întreabǎ dacǎ “jurnalul unui om fericit” e doar ficţiune sau e ceva adevǎr în ceea ce am scris; e adevǎr doar în mǎsura în care ceea ce scriem cu inima e o parte din noi; dar atât
îmi pare rǎu dacǎ am indus pe cineva în eroare; n-aş fi vrut sǎ se întâmple asta; de aceea am şi scris pe 6 februarie însemnarea de pe blogulluimosu în care spuneam clar cǎ o vorba de o poveste şi în text şi la tag
pe de altǎ parte prezentarea poveştii sub forma unui blog îi conferea un impact mai mare, o sǎmânţǎ de realitate, ca poveştii radiofonice a lui wells :))
dacǎ însǎ ar fi sǎ luǎm la bani mǎrunţi ce am scris acolo, nici asta n-ar fi aşa grav şi aş putea sǎ spun cu mâna pe inimǎ cǎ-i perfect adevǎrat tot ce am scris; e valabil şi pentru mine şi pentru restul; o sa murim odatǎ şi-odatǎ şi indiferent cum o s-o facem tot inima e cea de care trebuie sǎ ne îngrijim pânǎ acolo, nu ca organ ci ca înlǎuntru iar restul…. restul sǎ le lǎsǎm sǎ se cearnǎ pe lângǎ noi….
recunosc cǎ n-a fost ceea ce am vrut sǎ fie “jurnalul unui om fericit” deşi ideea era interesantǎ şi ştiam foarte bine ce voiam sǎ spun acolo, iar o bunǎ bucatǎ de vreme am reuşit sǎ-mi pun papucii unui om fericit şi sǎ povestesc; dupǎ un timp însǎ am simţit cǎ nu-mi mai intrǎ în picioare; am tot încercat dar ies singuri, aşa ca atunci când încerci sǎ închizi o siguranţǎ automatǎ peste un scurtcircuit existent şi ea deschide imediat; pesemne cǎ oricât m-aş strǎdui nu pot fi “un om fericit” şi nu pot lǎsa restul sǎ se cearnǎ pe lângǎ mine în timp ce eu mǎ ocup doar de inimǎ; de altfel sǎ recunoştem cǎ nici nu e deloc usor…
am preferat sǎ rǎspund aici întrebǎrii lui beatrice pentru cǎ de la o vreme sunt destul de hotǎrât sǎ şterg blogul şi fie sǎ mut însemnǎrile pe blogulluimosu separat ca însemnǎri independente (pentru cǎ mi se par interesante) fie sǎ le las doar la mine în PC şi sǎ spun povestea când şi dacǎ va fi gata vreodatǎ……..

Eliha

Pe Ahile, Thetis l-a ţinut de cǎlcâi atunci când l-a cufundat în apele Styxului.
Cu mine s-a întâmplat exact invers.
Şi bine nu-i.

amar

douǎ vase de sânge subţiri ca douǎ fire de praf traversând încheietura mâinii drepte asemeni unei incizii fine dar adânci prelungindu-se pânǎ spre soare cu cârcei înnodaţi pe sub adierile de vânt, rostoglite peste vise tot mai rǎzleţe ca un copil peste valurile topite de ţǎrm, pentru a se scurge în cele din urmǎ în ciorchini transparenţi cu boabe mǎrunte şi prelungi asemeni lacrimilor stoarse târziu în noapte din poveşti niciodatǎ sfârşite cu albǎ ca zǎpada şi cele şapte dorinţi…

Benzaris caraciris moamis

- Alo bunǎ, eu sunt
- Bunǎ, ce faci?
- Uite acum am ajuns şi … mǎ gândeam…
- La ce te gândeai? Spune te rog repede ce ai de spus, sunt foarte foarte ocupat.
- Pǎi voiam sǎ-ţi spun… de fapt voiam sǎ-ţi cer un sfat.
- E unul complicat?
- Da.
- Ei, dacǎ e unul complicat mai bine îl lǎsǎm pe mâine. E bine?
- Mâine ai sǎ poţi sǎ mi-l dai?
- Da, cred cǎ da. Mâine la prima orǎ trebuie sǎ predau o lucrare şi sunt foarte ocupat. Dupǎ aceea o sǎ fiu doar puţin obosit dar cred cǎ o sǎ pot sǎ ţi-l dau. De fapt sunt aproape sigur cǎ o sǎ pot sǎ ţi-l dau.
- OK. Dar mâine mi-l dai sigur, da?! Pentru cǎ poimâine o sǎ am mare nevoie de el. Şi nu ştiu ce-am sǎ fac dacǎ nu mi-l dai.
- Încearcǎ sǎ mai vorbeşti şi cu altcineva. Sun-o pe maicǎ-ta.
- Nu pot.
- De ce? Sunteţi supǎrate? Nu vǎ vorbiţi?
- Ba da, nu asta e problema, dar e vorba despre noi.
- Despre noi?
- Da. Despre noi doi.
- OK. Bine. Eu acum trebuie sǎ închid…
- Da ştiu. Eşti ocupat, trebuie sǎ predai o lucrare. Mâine o sǎ fii mai liber. Dar o sǎ fii foarte obosit.
- Ei… n-am zis foarte obosit ci doar aşa… puţin obosit.
- Zic eu. Ştiu eu cǎ mâine ai sǎ fii foarte obosit. Şi nervos.
- Nu. Nervos n-am sǎ fiu.
- De unde ştii? Dacǎ nu ai sǎ termini lucrarea la timp sigur ai sǎ fii şi nervos. Foarte nervos. Ştiu eu.
- Bine, dar am s-o termin.
- Nu şi dacǎ te ţine cineva de vorbǎ de exemplu. Nu te mai poţi ocupa de lucrare.
- Asta cam aşa e.
- Iar dacǎ te enerveazǎ pe urmǎ nu te mai poţi concentra. Te cunosc.
- Mda, nu mǎ mai pot concentra.
- Dacǎ te enerveazǎ cineva la telefon, trânteşti receptorul. Apoi îl ridici şi îl trânteşti iar în furcǎ. Şi dacǎ eşti foarte nervos dai cu el de pereţi. Te cunosc bine.
- Da, mǎ cunoşti bine. Dau cu el de pereţi.
- Şi apoi vine maicǎ-ta şi te întreabǎ “cine a spart telefonul?”. Şi tu îi spui “eu, dar din cauza proastei ǎleia”. Şi ea te trimite sǎ cumperi altul.
- Da, exact aşa se întâmplǎ. Mǎ trimite sǎ cumpǎr altul. Mǎ cunoşti bine.
- Atunci ar fi mai bine sǎ te las sǎ-ţi vezi de lucrare, nu-i aşa?!
- Da, cred cǎ aşa ar fi mai bine. Ar fi chiar foarte bine.
- Bine, atunci te las. Te sǎrut. Pa.
- Şi eu te sǎarut pe obrǎjori. Pa. Ai grijǎ de tine!
- O sa am. Pa.
- Daaar….. despre ce era sfatul ǎla. Poate cǎ în timp ce îmi vǎd de lucrare mǎ gândesc şi la problemǎ. Aşa… în general.
- Ei nu. Nu vreau sǎ le amesteci. Pe urmǎ nu iese bine nici lucrarea şi nici sfatul. Iese lucrare cu urme de sfat şi sfat cu urme de lucrare.
- Da, s-ar putea sǎ iasǎ aşa. Dar e vorba despre unul din noi sau e vorba despre legǎtura dintre noi?
- Despre legǎturǎ, da. Chiar despre legǎturǎ. Nu despre unul din noi.
- Ooo…. ştiu! Nu cumva…
- Ce-i? Nu cumva ce?
- Nu cumva eşti însǎrcinatǎ.
- Oh nu! Nu sunt.
- Atunci e OK.
- Da, e OK.
- Sigur nu eşti? Sǎ nu cumva sǎ nu-mi spui ca sǎ mǎ protejezi pe mine pentru cǎ am mâine de predat lucrarea.
- Sigur nu sunt.
- Ai fǎcut testul ǎlaaa…. cu…….
- Nu. Nu l-am fǎcut.
- Atunci cum de eşti aşa sigurǎ.
- N-am mai fǎcut sex de cinci sǎptǎmâni.
- De cinci sǎptǎmǎni? Parcǎ am fǎcut luni.
- Da, am fǎcut luni. Dar luni acum cinci sǎptǎmâni. Pe opt, luna trecutǎ.
- O Doamne, înseamnǎ cǎ am fost foarte ocupat cu lucrarea asta. Mi s-a pǎrut cǎ a fost ieri.
- Ţi s-a pǎrut, da. Ai fost ocupat. Ǎsta e adevǎrul.
- Mâine mǎ revanşez. Uite îţi promit cǎ mǎine mǎ revanşez.
- Oh nu, nu-i nevoie. E OK!
- Sigur e OK?
- Da, e OK.
- Asta-i bine, pentru cǎ ar fi fost tare neplǎcut sǎ fii însǎrcinatǎ. Noi doi nu suntem cǎsǎtoriţi şi…
- Da ştiu. Ar fi fost neplǎcut. Tare neplǎcut.
- Bine atunci te las. Mǎ duc sǎ-mi vǎd de lucrare.
- Bine du-te. Ai grijǎ ce faci şi terminǎ-ţi la timp lucrarea.
- O sǎ am. Nu-ti fǎ probleme. Te sǎrut. Pa.
- Pa. Te sǎrut şi eu.
- Aaa…. ştii… cu sfaturile astea. Bunica aşa a murit.
- Cum?
- L-a întrebat pe bunicul dacǎ poate sǎ-i cearǎ un sfat. Şi bunicul lega roşii. I-a zis dacǎ poate s-o lase pe mâine.
- Şi?
- Şi bunica a zis “cred cǎ da”. Şi el a zis “atunci s-o lǎsǎm pe mâine”. Şi bunica a zis “da, cred cǎ putem s-o lǎsǎm pe mâine”.
- Şi?
- Şi peste noapte a murit.
- De ce? Din cauza sfatului?
- Nu. Din cauza cancerului.
- Eşti grobian.
- Da sunt grobian. De-a dreptul grobian. Semǎn cu bunicu, aşa era şi el. Când sunt stresat sunt grobian. Acum de la lucrarea asta mi se trage. De-aia sunt grobian. Din cauza lucrǎrii.
- Poate ar fi mai bine sǎ faci o pauzǎ. Sǎ te mai odihneşti. Sǎ mai vorbeşti cu altcineva, despre alte chestii, sǎ mai schimbi subiectul. Nu lucrare, lucrare, toatǎ ziua.
- Da, cred cǎ asta ar trebui sǎ fac. Eşti drǎguţǎ. Mulţumesc.
- Şi aţi aflat ce sfat a vrut sǎ-i cearǎ bunica bunicului înainte de a muri?
- Nu. Dar bunicul crede cǎ ea ar fi vrut sǎ ştie dacǎ e mai bine sǎ meargǎ la doctor când o dor ovarele sau sǎ-şi punǎ o pernǎ caldǎ.
- Dar nu ştiţi sigur, nu?!
- Nu.
- Nasol. Era mai bine dacǎ ştiaţi sigur. Aţi fi aflat din cauza cui a murit bunica.
- Da. Cred cǎ am fi aflat.
- Vezi, iar eşti grobian.
- Eu? Acum de ce sunt? Nu sunt deloc grobian.
- Pentru cǎ eşti stresat. Pentru cǎ n-ai terminat lucrarea. Şi pierzi timpul la telefon în loc sǎ-ţi vezi de lucrare. De-aia devii grobian.
- Da, asta cam aşa e. Atunci te las.
- Bine. Şi eu.
- Ai grijǎ de tine. Te sǎrut.
- Şi tu sǎ ai grijǎ de tine. Te sǎrut. Pa.
- Ba nu, tu trebuie sǎ ai grijǎ de tine, pentru cǎ ai semnul ǎla de întrebare în cap. Şi n-ai sfat.
- Da, n-am sfat.
- Nasol.
- Tare nasol.
- N-ai vrea totuşi sǎ-mi spui care e problema? N-aş vrea sǎ sfârşeşti ca bunica.
- Dar cum a sfârşit bunica?
- Nu ţi-am spus adineauri? Venise sǎ-i cearǎ un sfat lu bunicu. El lega roşii…
- Da ştiu, lega roşii. Dar ce treabǎ am eu cu bunica?
- Pǎi nu ţi-am spus? Şi ea venise sǎ-i cearǎ un sfat lu bunicu.
- Da, dar a murit de cancer.
- Eii… cine mai ştie.
- Deci nu-i sigur cǎ a murit de cancer?
- Ba parcǎ da.
- Eşti grobian
- Stiu, sunt grobian. Tu în schimb eşti frumoasǎ.
- Se poate. Deşi nu ştiu de unde ştii tu.
- Ce vrei sǎ spui?
- Nu ne-am vǎzut de ceva vreme.
- De acum cinci sǎptǎmâni? Sau mai de mult?
- Ei mai de mult…
- Atunci de acum cinci sǎptǎmâni.
- Nu, de trei. Cǎ ne-am mai întâlnit o datǎ pe stradǎ.
- Pe stradǎ?
- Da, pe stradǎ.
- Şi ce fǎceai pe stradǎ?
- Ce se face pe stradǎ. Mergeam.
- Şi eu mergeam?
- Da.
- E bine.
- Da. Nu-i rǎu.
- Bine, atunci te las. Mǎ duc sǎ-mi vǎd de lucrare.
- Bine, vezi-ţi de lucrare.
- Pa .
- Pa.
- Aaa…
- Eiiii….
- Ştii ce voiam sǎ te întreb când te-am sunat?
- Nu.
- Poimâine ar trebui sǎ ne cǎsǎtorim. Aşa am vorbit.
- Ooo… chiar aşa am vorbit?! Poimâine?
- Da, poimâine.
- Offf…… lucrarea asta. M-a acaparat de tot. Când am vorbit?
- Acum jumǎtate de an.
- Atât de demult?
- Nu. De atunci am mai vorbit..
- Eii…. atunci bineînţeles cǎ ne cǎsǎtorim.
- Poimâine?
- Poimâine sau… offf…. nu mai ştiu… lucrarea asta. M-a acaparat de tot.
- Da ştiu. Chiar de tot.
- Nu ştiu ce sǎ zic. Te sun mâine. Dupǎ ce predau lucrarea. N-o sǎ mai fiu aşa de stresat. Poate doar puţin obosit.
- Da. Obosit şi nervos.
- Nervos n-o sǎ fiu.
- Bine. Atunci pe mâine.
- Pe mâine. Te pup dulce pe obrǎjori.
- Şi eu te pup. Pa.
- Pa.
- Offf…. dintr-o datǎ mǎ simt mai obosit. Şi mai nervos.
- Ţi-am spus eu.
- Da, mi-ai spus. Pa.
- Pa.

Zbor lin pe-o frunzǎ de pelin

- Fuck! Am îmbulinat-o – mormǎi roşcovanul zǎrind-o cum iese dintre rândurile de flori cu obrajii îmbujoraţi şi ochii strǎlucitori. Îşi bǎgǎ capul între umeri încercând sǎ se facǎ cât mai mic şi sǎ iasǎ din raza privirii sale. Dar era uriaş. Ea îl vǎzuse de cum ieşise dintre margarete dar pentru ca jocul sǎ fie cât mai plǎcut se prefǎcu cǎ nu-l observǎ. Se aplecǎ şi îşi umplu pieptul şi sufletul cu miresmele de micşunele, rǎsfirându-le cu gesturi elegante şi dezghiocând culoarea din verdele crud.
O urmǎri cu privirea pânǎ se întoarse cu spatele, apoi se împinse în umeri încercând sǎ se rǎsuceascǎ şi s-o şteargǎ uşurel fǎrǎ sǎ fie bǎgat de seamǎ, dar era înţepenit de tot. “Offf..... trebuia s-o ascult pe buburuza mea şi sǎ mai dau jos ceva din burtǎ” – icni el fǎrǎ sǎ reuşeascǎ sǎ-şi punǎ în aplicare planul.
Ea mai fǎcu un ocol de vreo câteva clipe. Aruncǎ un ochi peste crinii grei ce o striveau cu miresmele lor dense revǎrsate din cupele albe uriaşe precum amintirile din Fontana de Trevi, spre panseluţele multicolore ca aripile de fluturi, spre trandafirii cei ţepoşi care se burzuluiau spre ea de fiecare datǎ când îi atingea şi spre florile delicate de mâna-maicii-domnului de care îşi lipea nasul in fiecare searǎ aţipind îmbǎtatǎ de dulceaţa lor...
“Off... masculii ǎştia.... ei cred cǎ te pot înconjura oricând cu aripile lor transparente şi te pot ridica pâna la cer. Ei cred cǎ orice zdrǎngǎnit de violǎ e cântec şi orice rǎtǎcire de buze-i sǎrut. Când colo, uitǎ-te la ei, nu sunt decât nişte gângǎnii mǎrunte, mici şi neajutorate, ce nu sunt în stare nici sǎ se întoarcǎ de pe-o partea pe ailaltǎ” – râse ea şi îl privi cu coada ochiului cum îi urmǎreşte mişcǎrile de felinǎ cu rǎsuflarea tǎiatǎ. Dacǎ se pricepea mai mult şi mai mult la ceva, se pricepea sǎ pǎşeascǎ ca o panterǎ şi sǎ-şi unduie torsul stârnind patimi şi murmure surde printre mulţimile masculine înfierbântate. Ştia cǎ înmoaie inimi dar cǎlca peste ele fǎrǎ sǎ se îmbujoreze mǎcar, fǎrǎ sǎ-i pese de sângele ce ţâşnea dintre ventriculele lor drapând orizontul în roşu. “Eşti cam cu coada pe sus – îi spuseserǎ prietenii – o sǎ ţi se înfunde şi ţie odatǎ şi-odatǎ”. Ea recunoştea cǎ-i aşa, dar jurase cǎ nu are de gând sǎ schimbe nimic din felul ei de a fi, mai ales din umbletul acela felin care îi înnebunea pe toţi şi de felul în care torcea abandonatǎ în braţele lor ca şi cum le-ar fi şoptit la fiece respirare “sunt a ta”, sunt a ta”, “sunt a ta”........
- Ei hai cǎ dacǎ mǎ mai joc un pic cu el pe ǎsta îl umflǎ plânsul – concluzionǎ ea şi îşi rǎsuci brusc capul privindu-l drept în ochi. El se-nmuie dintr-o datǎ pânǎ la leşin.

“Maicǎ Precistǎ, Zânǎ a Zorilor, a florilor şi a tuturor gâzelor de pe pǎmânt şi din cer, tu nǎscǎtoare a adierilor de vânt şi a miresmelor rostogolite peste câmpuri, tu soaţǎ a Soarelui şi reginǎ a Nopţii, ajutǎ-mǎ te rog. Sunt un biet necredincios care am pǎcǎtuit, recunosc, m-am rugat la alţi zei, cei ai iubirii şi-ai desfǎtǎrii, am luat pe-aripi numele tǎu, n-am avut zi de odihnǎ ci-am iubit necontenit, nu mi-am cinstit pǎrinţii mai presus decât cerul, am ucis nepǎsarea şi înnegurarea, am preacurvit şi m-am iubit cu florile de tei, am furat inimi şi sǎruturi, am vorbit de rǎu norii şi ploaia şi vântul şi iarna, am poftit la tot ce-nseamnǎ feminitate şi candoare şi la dulceaţa aproapelui meu” – murmurǎ el fǎrǎ sǎ apuce sǎ rǎsufle cu braţele strânse la piept amândouǎ.... amândouǎ.... amândouǎ.....
Ea însa îl fixǎ cu privrea aceea glacialǎ care ar fi îngheţat şi inima unui taur şi se apropie cu paşi domoli ca dresoarea în cercul strâmt de fier cǎtre tigrul alb lungit leneş între inelul de foc şi bara suspendatǎ între vise sǎlbatice.
“Scapǎ-mǎ şi acum şi voi face tot ce.... tot ce....” – se bâlbâi el tot mai pierdut si limba începu sǎ i se împleticeascǎ de emoţie. Îi simtea mustǎţile atingându-i trupul.

Mâţa îl privi zâmbind. Nu mişca nici un pic. Nici respiraţia nu i se auzea, nici antenele nu-i tremurau, nici aripile nu vibrau, iar picioarele îi stǎteau ţepene ca şi cum ar fi fost mort. Era un gândac mare, cu burta roşcatǎ şi cu aripile lunguieţe şi subţiri. Cel mai mult îi plǎceau cei cu aripile lunguieţe şi subţiri. Ultimul pe care îl consumase fusese absolut delicios. Cei cu aripile negre şi tari o enervau cǎci îi rǎmâneau bucǎţi de aripǎ, ca o unghie tare, între mǎsele şi nu putea dormi toatǎ noaptea încercând sǎ sugǎ dintre ele bucǎţile dezgustǎtoare. Cǎzuse pe spate şi nu putea sǎ se rǎsuceascǎ. O adevaratǎ pleaşcǎ picatǎ din cer. Simţi cum i se umple gura de apǎ gândindu-se la bunǎtatea zemoasǎ învelitǎ într-o crustǎ crocantǎ ce se lungea inofensivǎ între labele sale.
Îl atinse uşor. Gândacul începu sǎ dea speriat din cele şase picioare articulate şi sǎ-şi agite înnebunit antenele. Cǎutǎ sǎ-şi mişte aripile dar treapta de marmurǎ a casei acţionǎ ca un lipici ţintuindu-le împreunate una de alta. Totuşi tremurul lor inutil îi facu corpul sǎ vibreze şi sǎ alunece încet peste marmura netedǎ. Mâţa îşi rǎsuci capul şi îi urmǎri încântatǎ mişcarea de titirez. Când gândacul se opri îl atinse din nou uşor cu laba ca pe un ghem de lânǎ şi el începu iar sǎ zbârnâie rotindu-se uşor în cercuri ambetate. Îi plǎcea sǎ se joace. Dupǎ mersul felin şi torsul, joaca era a treia sa plǎcere. Şi poate ultima!
- Miţi, Miţi.... – auzi în casǎ glasul stǎpânei care o cǎuta de zor.
- Mai du-te şi tu, nu vezi cǎ am treabǎ – gândi ea şi puse o labǎ exact pe pieptul bǎrzǎunelui. Simtind apǎsarea pe piept gândacul încremeni. Începu sǎ numere secundele pânǎ la moarte. Undeva un ceas sau poate un telefon ţârâi zgomotos.
- Miţi, aici erai nebunatico, te caut de-o orǎ şi tu nu zici nici pâs... Treci în casǎ urâto – spuse stǎpâna apǎrutǎ în cadrul uşii şi se pregǎti sǎ-i ardǎ una peste fund cu mǎturoiul.
- De-o orǎ pe dracu sǎ te ia – hârşâi mâţa printre dinţi încercând sǎ pareze lovitura şi sǎ înhaţe şi gândacul în acelaşi timp. Mişcarea însǎ o dezechilibrǎ şi încasǎ mǎturoiul exact pe şira spinǎrii în timp ce labele din spate alunecarǎ pe o treaptǎ mai jos, ceea ce fǎcu ca întregul corp sǎ-şi piardǎ echilibrul şi sǎ se rostogoleascǎ încǎ douǎ trepte.
- Treci în casǎ pisicǎ obraznicǎ – reluǎ stǎpâna mulţumitǎ de corecţia aplicatǎ neobrǎzatei şi apoi continuǎ cu glas mieros – ia uiteee....... ce-avem aici, ai vrut sǎ mǎnânci un gândǎce!?
Se aplecǎ şi luǎ în mânǎ gândacul roşcat pe jumǎtate mort de fricǎ. Femeia îi atinse aripile şi încercǎ sǎ le întindǎ uşor cu unghia. Apoi suflǎ peste ele. Gândacului nu-i venea sǎ creadǎ. Încǎ mai simţea pe stomac apǎsarea labei pisicii. Îşi scuturǎ antenele şi începu sǎ-şi tremure încet aripile. Femeia îl aşezǎ uşor pe pǎmânt.
- Du-te gândǎcel, du-te... – suspinǎ ea.
- Libeeeeeer...... libeeeeer....... sunt libeeeeeer – ţipǎ roşcovanul fǎrǎ însǎ sǎ fie auzit de femeie şi de mâţǎ care se pierdeau în spatele uşii masive. Nu-i venea sǎ creadǎ.... Sunt libeeeeeer..... şi viu – strigǎ el pipǎindu-se pe burtǎ pe rând cu fiecare din cele şase piciore, apoi, întinzându-şi aripile, începu sǎ se roteascǎ în cercuri mici deasupra unui buchet de gura leului prefǎcându-se cǎ îl pupǎ pe mustǎţi la fiecare cerc închis.
- Pisicǎ sǎlbatecǎ...... – scrâşni el mânios în urma mâţei care cocoţatǎ acum pe fereastrǎ privea cu jind rotocoalele sale roşcate. Apoi fǎcu un semn obscen în direcţia ei. Era atât de absorbit de bucuria eliberǎrii încât nici nu zǎri graurul care fusese trezit din amorţealǎ de zgomotul aripilor sale rotindu-se împleticit deasupra gurii de leu. Graurul zâmbi şi într-o alunecare linǎ îl înşfǎcǎ iar dintr-o înghiţiturǎ îl şi dǎdu pe gât, apoi se aşezǎ la loc pe ramura de tei de unde plecase, privind apatic spre mâţa din fereastrǎ.