04 iulie 2008

Mimi a fost la mare

Mimi a fost în vacanţǎ la mare. A intrat cu sfialǎ în Marea Neagrǎ şi când a ieşit era neagrǎ toatǎ. Mimi râde gândindu-se la cei care merg la plajǎ la Marea Roşie.

“Ce mare şi frumos e când iese ud aşa din mare; îl ador” i s-a confesat ea unei vecine de cearşaf care-şi fǎcea unghiile cu ojǎ; “aşa e dragǎ şi-al meu; i se vǎd bicepşii ǎia…”

O noapte întreagǎ a stat pe nisipul ud ca sǎ îl vadǎ ieşind din mare; întâi o aurǎ strǎlucitoare, apoi o dungǎ gǎlbuie ca o brǎţarǎ de aur, apoi un deal, apoi un munte şi în fine el în toatǎ splendoarea; “oare când s-a întors?; probabil am aţipit” a murmurat ea când l-a vǎzut a doua zi dimineaţǎ plecând din nou la drum cu obrajii roşii şi zâmbindu-i focos.

A treia zi a chemat un salvamar şi l-a rugat sǎ o ducǎ pânǎ la balustradǎ ca sǎ priveascǎ de sus infinitul. “Acolo unde se varsǎ marea în cer” – i-a aratat ea cu degetul linia orizontului.

Mimi a stat de vorbǎ cu fluturii, cu peştii, cu meduzele şi chiar cu un delfin. Toţi i-au spus cǎ oamenii sunt tare nesuferiţi. Ea s-a aşezat pe o frunzǎ lângǎ o gǎrgǎriţǎ şi a aşteptat ca toţi oamenii sǎ devinǎ suferiţi.

În ultima zi Mimi a luat ceasul, i-a scos mǎruntaiele dinţate, i-a legat limbile de bumbuţ cu aţǎ de croşetat, apoi i-a lipit capacul cu superglue. Vrea pǎstreze momentele astea frumoase toatǎ viaţa.

03 iulie 2008

Tristeti

Ziua a devenit în mod vizibil mai scurtǎ. I-a fost retuşat uşor bretonul şi vârfurile franjurate şi uscate de soare dar pǎstreazǎ acelaşi zâmbet şic şi fierbinte.

Offff........ vine iarnaaaaaa.

28 iunie 2008

Despre barbati si femei




































26 iunie 2008

Cǎldurǎ mare monşer

Cǎldurǎ mare monşeri şi monşeriţe. Şi nu e vorba numai de temperatura mare ci şi de umiditatea crescutǎ. Indicele de comfort termic a ajuns la cap de scalǎ iar acum şi-a ridicat fustele şi urcǎ domol treptele înalte fǎrǎ sǎ priveascǎ înapoi. A plouat, plouǎ… De rǎcorit nu se aude nimic, iar umiditatea nu vrea deloc sǎ coboare în pǎmânt. Trezitǎ la viaţǎ de cǎldurǎ, se roteşte ca o muscǎ enervantǎ prin aer şi mi se aşeazǎ într-una ba pe braţe, ba pe frunte, ba pe ceafǎ, ba pe spate…. Degeaba dau din mâini ca un poliţist în mijlocul intersecţiei, e acolo şi nu face decât sǎ se mute de pe un umǎr pe altul. Iar când în fine se hotǎrǎşte sǎ plece lasǎ în urmǎ nişte broboane ca picǎturile de apǎ, care în lipsa unei batiste proptite la locul atacului, se întind ca o urticarie, se transformǎ în ditamai buba dodoloaţǎ, pentru ca în cele din urmǎ sǎ se dezlipeascǎ brusc de piele şi sǎ o ia la vale oprindu-se de obicei în … mǎ scuzaţi… pantaloni. Dar se întoarce şi o ia de la capǎt şi doar aerul condiţionat sau condiţia de piatrǎ o mai îndepǎrteazǎ.

Cǎldurǎ mare monşer. Oraşul fierbe. Autoturismele au devenit nişte broaşte ţestoase cu carapacea fierbinte târându-se pe limbile de foc ale unui balaur uriaş. Blocurile stau sǎ se topeascǎ asemeni unor castele de nisip ce se usucǎ în bǎtaia soarelui, în timp ce oamenii sunt nişte omizi lipsite de vlagǎ şi de coloanǎ vertebralǎ. Totul pare plat, turtit, ca şi cum ar fi fost întins cu fierul de cǎlcat sau strivit sub talpa unui mamut. Mici aglomeraţii de vietǎţi cu burta mare şi guri larg deschise precum puii de vrabie cu penele în creştere, se creeazǎ spontan în jurul unor locaţii cunoscute în limbaj de specialitate sub denumirea genericǎ de “la terasǎ”.

Cǎldurǎ mare. Indicele de confort a fǎcut astǎzi ravagii, în timp ce indicele meu propriu şi personal de comfort nu face nici el bine deloc. Dar deloc!. Nu ştiu dacǎ e din cauza vremii sau a stelelor...

23 iunie 2008

Paradox

Nu este oare paradoxal cǎ am învǎţat atâtea despre tot ceea ce ne înconjoarǎ, dar ştim atât de puţin despre noi înşine?! Construim navete spaţiale, centrale nucleare, supercomputere, zgârie nori, dar nu ne cunoaştem propriul corp. Dintre toate ştiinţele, cele legate de cunoaşterea corpului şi a gândirii umane au fǎcut cele mai mici progrese în ultimii 2000 de ani. Stǎpânim nanotehnologia, am inventat microcipurile, am dus miniaturizarea pânǎ la extrem, dar nu suntem capabili sǎ ne analizǎm înlǎuntrurile. Ne jucǎm cu atomii, modelǎm celulele, dar nu ştim a separa binele de rǎu. Înǎlţǎm clǎdiri de sute de metrii, le protejǎm împotriva cutremurelor, a vântului, a incendiilor, dar nu suntem în stare sǎ ne ridicǎm şi sǎ ne protejǎm propriul corp. Zburǎm pe Marte, cǎlǎtorim cu viteze supersonice dincolo de nori unde cerul este tot timpul albastru, dar nu ne putem înǎlţa sufletele acolo pentru a le învǎţa sǎ pluteascǎ şi le ţinem prizoniere într-un corp adeseori meschin şi bolnav…

18 iunie 2008

Capriciu

Uneori e atâta tǎcere. Într-o aglomeraţie istovitoare, motoarele maşinilor nu mai par decât nişte mâţe care torc lipite de cuptor, oamenii îsi macinǎ cuvintele ca o moarǎ de apǎ, vântul îşi înghite revoltele. Dejurîmprejurul pare înecat într-o mare de suspine. Se aude doar muzica… În faţǎ pianul, în stânga viorile şi violoncelul, în dreapta flautul, clarinetul, oboiul şi trombonul, iar în spate tuba mare şi cinelii. Totul pare atât de depǎrtat, atât de încremenit în opac, precum o insectǎ într-un oval chihlimbar. Uneori e atâta tǎcere de parcǎ nici nu aş exista. Doar muzica, pǎsǎrile şi un gol imens...

15 iunie 2008

Nedumerire

Nu înţeleg de ce toatǎ lumea vrea sǎ trǎiascǎ bine ca în sânul lui Adam. Eu aş prefera ca la sânul Evei.